«Dă-te jos imediat, cotoiule!»
Din biroul meu, adâncită în a nu ştiu câta traducere, aud urletele Alexandrei, a doua născută dintre copii mei, care ţipă la Marlon, motanul ex-vagabond, în prezent regele canapelei în casă.

Afară, un soare timid de septembrie încălzeşte golul unei zile fără George, fiul meu cel mare, devenit deja adult şi plecat la universitate: îndrăzneţ, tandru, emoţionant.

Cine ar fi zis că dorul de el ar putea să provoace durerile acestea ca nişte junghiuri care apar pe neaşteptate? Nu ştiu dacă durerea este cauzată de convingerea că de-acum şi-a luat zborul şi că viaţa nu va mai fi niciodată ca înainte, sau de simpla angoasă a anilor care trec asemenea unor fulgere pe timpul unei furtuni de vară. Şi de teama că nu m-am bucurat de aceşti copilaşi, nu i-am iubit şi crescut aşa cum ar fi trebuit. Aşa cum aş fi putut să o fac.

Alexandra şi-a intrat imediat în noul rol de fiică unică, rol râvnit timp de 16 ani şi care acum îi aparţine în totalitate, cel puţin până la întoarcerea lui "big brother" în vacanţe.

Stările ei de spirit alternează între satisfacţia de a-i fi subjugat în sfârşit pe mami şi tati şi singurătatea celei care nu înţelesese până acum, cât de mult îşi iubea fratele. De-acum înainte, cine îi va mai explica latina? Mai important, cine îi va împrumuta telefonul celular când propria sa cartelă va fi descărcată?

Aud că se apropie nişte paşi, motanul Marlon care protestează....«Mămică, ai văzut cât este de drăguţ? Nu-i aşa că nu-ţi trebuie celularul chiar în acest moment?»

Alexandra a găsit o soluţie. Şi Marlon, din braţele sale, mă fixează cu o privire laconică.

„Dă-te jos, motan nesuferit!"

Absorbită de a nu ştiu câta traducere, din birou aud urletele Alessandrei, fiica mea cea mică care îl mustră cu impetuozitate pe Marlon, pisoiul odinioară vagabond, devenit între timp regele canapelei domestice.

Afară, un soare timid de septembrie încălzeşte golul lăsat de Giorgio, fiul meu cel mare, de-acum un adevărat bărbat, plecat la facultate: temerar, induioşător, emoţionant.

Cine ar fi spus că lipsa lui m-ar fi lăsat cu asemenea strângeri de inimă care te iau când ţi-e lumea mai dragă? Nu îmi dau seama daca durerea asta se naşte din convingerea că de-acum şi-a luat zborul şi că viaţa nu va mai fi niciodată ca înainte, sau din simpla angoasă a anilor care au trecut ca fulgerele într-o furtună de vară. Sau din îndoiala că nu m-am bucurat cât aş fi vrut de copiii ăştia, că nu i-am iubit şi nu i-am crescut aşa cum aş fi vrut. Aşa cum aş fi putut.
Alessandra a acaparat imediat rolul de fiică unică, atât de râvnit timp de 16 ani şi devenit în sfârşit doar al ei, cel puţin până la întoarcerea lui “big brother” pe perioada vacanţei.

Stările ei de spirit alternează între satisfacţia de a-i fi subjugat în sfârşit pe mami şi pe tati şi singurătatea celei care nu îşi dăduse seama de cât de mult îşi iubea fratele. Acum cine-o mai ajută la latină? Şi mai mult decât atât, cine o să-i mai împrumute celularul când rămâne fără credit?

Aud paşi care se apropie, motanul Marlon care protestează …„Mami, ai văzut ce drăguţ e? Auzi, daaa…aşa-i că celularul nu-ţi trebuie chiar în momentul ăsta?”

Văd că Alessandra şi-a rezolvat problema, în vreme ce Marlon mă fixează laconic din braţele ei.

„Pisoiule! Coboară!”
Sunt în birou lucrând asupra unei traduceri şi aud ţipetele Alessandrei, fiica mea mai mică, care îl ceartă pe Marlon, un motan ce a fost cândva hoinar, care la moment era regele divanului.

Afară soarele timid de septembrie încălzea pustietatea zilei fără Giorgio, fiul cel mai mare, deja bărbat, care era plecat să-şi facă studiile la universitate: cutezător, fraged şi înduioşător.

Cine ar fi spus că lipsa lui te-ar fi marcat prin aceste dureri acute ce apar pe neaşteptate? Nu ştiu dacă durerea apare din convingerea că deja şi-a luat zborul şi viaţa nu va mai fi niciodată aşa ca înainte sau pur şi simplu din îngrijorarea că anii trec ca şi fulgerul în furtunile estive. Şi din dubiul că nu am savurat din plăcerea de a avea aceşti copii, că nu i-am iubit şi crescut aşa cum aş fi trebuit să o fac. Cum aş fi putut.

Alessandra a însuşit îndată rolul său nou de fiică unică, rol râvnit timp de 16 ani care acum este pe deplin al ei, cel puţin până la întoarcerea fratelui mai mare în vacanţă.

Dispoziţia sa alternează între satisfacţia de a-i fi subjugat în sfârşit pe mămica şi tăticul şi solitudinea celei ce nu şi-a dat seama cât de mulţi îşi iubeşte fratele. Acum cine îi va da explicaţii la latină? Şi mai important, cine îi va împrumuta telefonul când ea nu mai are bani pe cont?

Aud nişte paşi că se apropie cineva, motanul Marlon care protestează … “Mămică, vezi ce drăguţ e? Spune te rog, nu cumva ai nevoie de celularul tău exact în acest moment?”

Alessandra a găsit ea o soluţie. Şi Marlon, din braţele ei, mă fixează cu o privire laconică.