This site uses cookies.
Some of these cookies are essential to the operation of the site,
while others help to improve your experience by providing insights into how the site is being used.
For more information, please see the ProZ.com privacy policy.
Traductor o intérprete autónomo, Identidad verificada
Data security
This person has a SecurePRO™ card. Because this person is not a ProZ.com Plus subscriber, to view his or her SecurePRO™ card you must be a ProZ.com Business member or Plus subscriber.
Afiliaciones
This person is not affiliated with any business or Blue Board record at ProZ.com.
Servicios
Translation, Interpreting, Editing/proofreading, Subtitling, Transcription, Training
Especialización
Se especializa en
Lingüística
También trabaja en
Poesía y literatura
Educación / Pedagogía
Historia
Periodismo
Publicidad / Relaciones públicas
Filosofía
More
Less
Tarifas
Payment methods accepted
PayPal
Muestrario
Muestras de traducción: 2
gallego al rumano: Airiños, airiños, aires - Rosalía de Castro General field: Arte/Literatura Detailed field: Poesía y literatura
Texto de origen - gallego Airiños, airiños, aires,
airiños da miña terra,
airiños, airiños, aires,
airiños levaime a ela.
Sin ela vivir non podo,
non podo vivir contenta,
que a donde queira que vaia
cróbeme unha sombra espesa.
Cróbeme unha espesa nube
tal preñada de tormentas,
tal de soidás preñada
que a miña vida envenena.
Levaime, levaime, airiños,
como unha folliña seca,
que seca tamén me puxo
a callentura que queima.
¡Ay! si non me levás pronto,
airiños da miña terra,
si non me levás, airiños,
quisais xa non me conesan,
que a frebe que de min come
vaime consumindo lenta,
e no meu corazonciño
tamén traidora se ceiba.
[...]
¡Ai! quen fora paxariño
de leves alas lixeiras
¡Ai! con que prisa voara
toliña de tan contenta,
para cantar á alborada
nos campos da miña terra!
Agora mesmo partira,
partira como unha frecha,
sin medo as sombras da noite,
sin medo a noite negra;
e que chovera ou ventara,
e que ventara ou chovera,
voaría, voaría
hasta que alcansase a vela.
Pero non son paxariño
e irei morrendo de pena,
xa en lagrimas convertida,
xa en sospiriños desfeita.
[...]
Non permitás que aquí morra,
airiños da miña terra,
que inda penso que de morta
hei de sospirar por ela.
Aínda penso, airiños, aires,
que dimpois de morta sea
e aló polo campo santo,
donde enterrada me teñan,
pasés na calada noite
runxindo antre a folla seca,
ou murmurando medrosos
antre as brancas calaveras;
inda dimpois de mortiña,
airiños da miña terra,
Heivos de berrar: “ ¡Airiños,
airiños, levaime a ela!
Traducción - rumano Vânticele, vânturi, vânturi
voi, vânturi din ţara mea
vânticele, vânturi, vânturi
vânturi, duceţi-mă la ea.
Fără ea să trăiesc nu pot,
nu pot trăi bucuroasă,
că pe oriunde m-aş duce
m-acoperă o umbră deasă.
M-acoperă un nor negru
prea încărcat de furtună
încărcat de singurătate
îmi toarnă-n viaţă mătrăgună.
Duceţi-mă, duceţi, vânturi,
ca pe-o frunzuliţă-uscată,
cum uscată eu rămas-am
de febra care mă arse.
Vai! de nu m-ăţi duce iute,
voi, vânturi din ţara mea,
de nu m-ăţi lua, voi vânturi,
poate nu m-or mai cunoaşte,
că febra ce mă macină
cu-ncetul mă mistuieşte
şi până la inimioară
trădătoare se strecoară.
[...]
Vai! de-aş fi o păsăruică
cu sprintene-aripi uşoare
cu câtă grabă aş zbura, vai,
nebună de fericire
ca să cânt de dimineaţă
în câmpurile ţării mele!
Chiar acum eu aş porni-o,
aş pleca precum săgeata,
fără teamă de-umbra nopţii,
fără teamă de noaptea neagră;
şi de-o fi ploaie sau vânt,
şi de-o fi vânt sau ploaie,
aş zbura, da, aş zbura,
până ce-aş ajunge acolo.
Dar nu sunt o păsăruică
şi-o să mor de-amărăciune,
în lacrime preschimbată,
în suspine risipită.
[...]
Nu mă lăsaţi să mor aicea,
voi, vânturi din ţara mea,
fiindcă chiar şi după moarte
cred c-oi plânge după ea.
Cred încă, voi vânticele,
că după ce-oi fi murit
şi când voi prin ţintirim,
unde îngropată oi fi,
veţi trece-n tăcuta noapte,
foşnind printre frunze moarte,
sau cu şoapte temătoare
printre hârcile-albicioase,
chiar şi după ce-oi fi moartă,
voi, vânturi din ţara mea,
Eu striga-voi: „Vânticele,
vânturi, duceţi-mă la ea!”
español al rumano: Aire de Dylan, Enrique Vila-Matas General field: Arte/Literatura Detailed field: Poesía y literatura
Texto de origen - español Al día siguiente, en el ático de la calle Bailén, Max, al
abrirme la puerta a las doce en punto del mediodía, tenía
en la mano el libreto de Tres camaradas, el guión
original escrito por Scott Fitzgerald y editado en la
Southern Illinois University Press. Seguramente no había
nadie más en la ciudad que tuviera aquel libreto.
Me hizo pasar a la sala de estar, que tenía mucho
de interior hollywoodiense. Los muebles, la alfombra de
piel de leopardo, un halcón maltés sobre una repisa
de mármol, un mueble-bar, se diría que todo evocaba
una atmósfera de película de serie negra. Ya casi sólo
faltaba que apareciera por allí Débora, la Verónica Lake
moderna, con sus ojos azules y neblinosos, disfrazada de
la clásica hija de papá de las novelas de Chandler. Con
semejante decorado, lo extraño era que Claudio Arístides
Maxwell no se moviera por su casa enfundado en la gabardina
de Bogart. Quién sí iba con una ropa, que parecía
salida directamente de una película de serie negra,
era yo, aunque mi flamante gabardina me caía rematadamente
mal, era demasiado ancha y parecía falsa, claramente
impostada.
SEIX BARRAL
64
Max había repasado a fondo el libreto y dominaba
muy bien el inglés y ya podía asegurarme que ninguna
frase recordaba mínimamente a la que hubieran podido
traducir en España por «Cuando oscurece, siempre necesitamos
a alguien». Le pregunté si pensaba pues que
era de locos intentar averiguar quién pudo poner aquella
frase en el guión de Tres camaradas.
Max se recostó contra la repisa de su falsa chimenea,
en una tensa imitación de la perfecta naturalidad. Y finalmente
me invitó a sentarme en el sofá. Una vez ya
acomodados los dos en nuestros asientos, él se inclinó
hacia adelante con su gran cuerpo de boxeador de peso
pesado y me miró con desasosiego.
—Bueno —terminó diciéndome con su voz de celuloide—,
me parece muy improbable que exista alguien
en el mundo que pueda resolverte lo que esperabas que
te resolviera yo, ¿no crees? Por otra parte, hay algo en
todo esto que no entiendo. Puedo comprender que trabajas
en un archivo y también que te gustaría saber si la
frase es tuya o de Fitzgerald, pero no acabo de entender
por qué me has buscado a mí para llegar a saber algo.
Sincérate conmigo, sin miedo. ¿Por qué yo? ¿Por qué has
pensado en mí, muchacho? ¿Por qué viniste ayer a mi
encuentro? Y, por favor, tutéame, no soporto que me
trates de usted.
—Bueno, nadie duda en la ciudad de que usted, perdón,
de que tú eres una autoridad en el cine de los años
dorados de Hollywood...
—Ya. Pero ésa es una etiqueta que me han colgado.
Aunque es cierto que el Hollywood de aquellos años es
mi especialidad.
—Bueno —le dije—, es posible que sí, que en el
fondo sólo busque que esa frase, que tanto me gusta,
SEIX BARRAL
65
pueda acabar considerándola mía. O igual estoy buscando
que la investigación sirva para demostrar que las frases
son de todos, que no existe la autoría, que el origen
real de cualquier frase se pierde en la noche de los tiempos…
En realidad, busco una cosa, pero también la otra,
bien distintas las dos. De poder escoger, creo que preferiría
que la frase fuera mía. Que fuera una frase auténtica
y mía.
Traducción - rumano A doua zi, în mansarda de pe strada Bailén, când mi-a deschis uşa la ora douăsprezece fix, Max avea în mână libretul filmului „Trei camarazi”, scenariul original scris de Scott Fitzgerald şi publicat la Southern Illinois University Press. Sigur libretul acela nu-l mai avea nimeni în oraş.
M-a invitat în sufragerie, care semăna mult cu un interior hollywoodian. Mobilele, covorul din piele de leopard, un şoim maltez pe poliţa de marmură a şemineului, un dulap-bar, totul părea că evocă atmosfera unui film noir. Parcă nu mai lipsea decât să apară acolo Débora, acea Veronica Lake modernă, cu ochii ei albaştri şi ceţoşi, deghizată în tipica fată bogată din romanele lui Chandler. Cu un astfel de decor, mă miram că Claudio Arístides Maxwell nu se plimba prin casă îmbrăcat cu gabardina lui Bogart. În schimb, cel care purta haine care păreau decupate direct din filmele noir eram eu, deşi noua mea gabardină îmi stătea foarte rău, era prea largă şi părea falsă, o clară imitaţie.
Max analizase în detaliu libretul, ştia foarte bine engleză şi putea să-mi spună sigur de pe acum că nicio frază nu aducea nici pe departe cu ceva ce s-ar fi putut traduce în Spania prin «Când se lasă întunericul, avem întotdeauna nevoie de cineva». L-am întrebat atunci dacă i se părea o nebunie încercarea de a afla cine ar fi putut introduce acea frază în scenariul filmului „Trei camarazi”.
Max s-a sprijinit de muchia şemineului fals imitând cu încordare o perfectă naturaleţe. Şi în sfârşit m-a invitat să mă aşez pe canapea. Odată aşezaţi amândoi la locurile noastre, s-a aplecat înainte cu corpul lui masiv de boxer de categorie grea şi m-a privit cu nelinişte.
- Ei bine, mi-a spus până la urmă cu vocea lui de celuloid, mi se pare foarte puţin probabil să existe cineva pe lumea asta care să-ţi poată rezolva problema pe care sperai să ţi-o rezolv eu, nu crezi? Pe de altă parte, e în toată povestea asta ceva ce nu înţeleg. Înţeleg că lucrezi la o arhivă şi că ţi-ar plăcea să ştii dacă maxima e a ta sau a lui Fitzgerald, dar nu reuşesc să înţeleg de ce m-ai căutat pe mine ca să afli ceva. Fii sincer cu mine, nu-ţi fie teamă. De ce eu? De ce te-ai gândit la mine, băiete? De ce ai venit ieri la reuniunea mea? Şi, te rog, tutuieşte-mă, nu suport să-mi spui dumneavoastră.
- Păi, nimeni nu se îndoieşte în oraş că dumneavoastră, pardon, că tu eşti o autoritate în ce priveşte cinematograful anilor de aur de la Hollywood...
- Da. Dar asta este o etichetă care mi s-a pus. Deşi e adevărat că Hollywoodul acelor ani e specialitatea mea.
- Bine, i-am spus, poate că e aşa, că în fond nu vreau decât să pot ajunge a considera a mea acea frază care îmi place atât de mult. Sau poate că vreau ca cercetarea să demonstreze că maximele sunt ale tuturor, că nu există calitatea de autor, că originea reală a oricărei maxime se pierde în negura timpului... De fapt, vreau şi una şi alta, deşi sunt atât de diferite. Dacă aş putea alege, cred că aş prefera ca fraza să fie a mea. Să fie o frază autentică şi să-mi aparţină.
More
Less
Experiencia
Años de experiencia: 12 Registrado en ProZ.com: Jun 2014
Especialización 