Era o casă veche, cu etaj şi mansardă, gata să cadă pe ea. Zidurile erau ştirbe, cărămizile se arătau obscene, tencuiala se topea văzând cu ochii. Nu-ş-cum dracu’ rezista şandramaua asta, m-inchipuiam că dacă trece vreun tramvai tropăind o dărâmă la primu’ ţignal. Dar tramvaiul nu mai trecea de 15 ani pe acolo. Căţaua Leşinată locuia la parterul clădirii – acum, după atâta timp am o oarecare indulgenţă faţă de ea, nu a căzut, nu a rănit pe nimeni, acolo doar alcoolul ucide – de fapt trăia într-un parter adâncit cu un metru sub pământ – eh, soarta ironică, îi obişnuia din vreme pe beţivi cu glodul – Căţaua asta era o bodegă dată naibii…
Era în preajma Crăciunului, afară era aşa şi aşa, încă se mai putea bea o ladă de bere fără să faci ţurţuri la naretă. Am pătruns în templul pierzaniei şi soarta mea a fost bătută în cuie. Înăuntru se ascultau chansonete franţuzeşti, aproape în surdină, oricum părea că toată lumea e de acord cu Edith care nu regretă nimic.
Erau circa 10 persoane înăuntru, douăzeci de ochi tulburi – aşa am crezut prima dată, mai târziu am aflat că mă înşelam cu aproape 3 – şi fiecare îşi vedea de treaba lui cu o migală sfântă. Nu vorbea nimeni, însă era o splendoare să-i vezi, ca la un semnal ridicau toţi paharele şi sorbeau două înghiţituri mici, după care le aşezau pe masă, se auzea un singur gâl şi un singur clap… şi totuşi exista o comunicare, o simţeam, plutea în aer.
Ştiam că e un moment solemn, însă mi se uscase al naibii gâtlejul, amiba mea din stomac cerea să fie stropită, stropită tot mai tare pe măsură ce creştea. Fără să mai aştept, m-am insinuat ca o vorbă dulce lângă bar, cu suficient tupeu şi ceva biştari să iau două beri, mie şi tovarăşului meu. Barmanul, un tip scund şi gras, cu barbă şi musteţi încărunţite, hâtru la muie şi cu un defect la ochiu’ drept, o pată albă, mi-a făcut semn să tac.
„Stimaţi comesenii mei! E aproape sărbătorile Crăciunului, aţ’ muncit cu drag anu’ ăsta, fiecare cum aţ’ putut, şi la noi ca la orce firmă de respect dăm prima. Uite tenc’şoru ăsta dă cocardei e pentru voi, treceţi pe la bar la nea Gelu să vă facă porţie. Io nu poci sta că am de produs, da’ sărbăutori fericite!” | C’était une maison ancienne, à étage et mansarde, sur le point d’en tomber. Les murs étaient ébréchés, les briques paraissaient obscènes, l’enduit s’usait rapidement. Je ne m’expliquais pas par quel miracle résistait cette baraque, je m’imaginais que si un tram y passait en sautillant il la détruisait au premier sifflet. Mais le tram n’y passait plus depuis 15 ans. Căţaua Leşinată était située au rez-de-chaussée du bâtiment – maintenant, après si longtemps j’ai une certaine indulgence envers elle, elle n’est pas tombée, elle n’a blessé personne, ce n’est que l’alcool qui y tue – en fait elle vivait au rez-de-chaussée approfondi à un mètre sous la terre– eh, le sort ironique, habituait tôt les ivrognes à la boue– Căţaua était un bistrot formidable… C’était à l’approche du Noël, il faisait comme si comme ça, on pouvait boire encore un coffre de bière sans faire des glaçons au cabriolet. Je suis entré dans le temple du désastre et mon sort a été cloué. On écoutait des chansonnettes françaises à l’intérieur, presqu'en sourdine, de toute façon il semblait que tout le monde était d’accord avec Edith qui ne regrettait rien. Il y avait environ 10 personnes dedans, vingt yeux troubles – c'est ce que j'ai cru la première fois, mais j’ai appris plus tard que je m’étais trompé d’environ 3 – et chacun allait à ses affaires avec une minutie sainte. Personne ne parlait, mais c’était une splendeur de les voir, tous levaient leurs verres, ils en sirotaient deux petites gorgées comme si quelqu'un donnait un signal, puis ils les mettaient sur la table, on entendait un seul glouglou et un seul clac… et cependant il y avait une communication, je la sentais, elle flottait dans l’air. Je savais que c’était un moment solennel, mais ma gorge était très séchée, mon amibe de l’estomac demandait être arrosée, arrosée de plus en plus à mesure qu’elle augmentait. Sans attendre encore, je me suis insinué comme une flatterie près du bar, avec assez de toupet et quelques monnaies pour prendre deux bières, pour moi et pour mon camarade. Le barman, un mec de petite taille et gros, avec de la barbe et des moustaches grisonnantes, le visage farceur et avec un défaut à l’œil gauche, une tache blanche, m’a fait un signe pour me taire. „Mes chers convives! C’est à l’approche des fêtes du Noël, vous avez amoureusement travaillé cette année, chacun comme il l’a pu, et nous vous donnons la prime comme toute autre entreprise de respect. Voilà cette liasse de cocardes c’est pour vous, passez près du bar chez monsieur Gelu pour vous en faire une portion. Je ne peux pas rester parce que je dois produire, mais je vous souhaite de joyeuses fêtes!” |