This site uses cookies.
Some of these cookies are essential to the operation of the site,
while others help to improve your experience by providing insights into how the site is being used.
For more information, please see the ProZ.com privacy policy.
This person has a SecurePRO™ card. Because this person is not a ProZ.com Plus subscriber, to view his or her SecurePRO™ card you must be a ProZ.com Business member or Plus subscriber.
Affiliations
This person is not affiliated with any business or Blue Board record at ProZ.com.
Romanian to English: Hey, Jude! General field: Art/Literary Detailed field: Journalism
Source text - Romanian Anul V, nr.248 - 18 noiembrie 2008 » Arhivă
MASS COMEDIA
Back
Ioana AVĂDANI
Hey, Jude!
- din nou despre autoreglemantare şi jurnalişti -
Vestea bună este că, iată, indiferent ce-ar face, mass-media românească se bucură în continuare de încrederea românilor. Barometrul de opinie publică dat publicităţii de către Comisia Europeană în iulie 2008 (Eurobarometru, „Opinia publică în Uniunea Europeană“, realizat de Comisia Europeană, accesibil la http://ec.europa.eu/public_opinion/ archives/eb/eb69/eb69_ro_nat.pdf) ne indică faptul că audiovizualul românesc (principala sursă de informaţie) este în creştere de formă, cîştigînd pînă la 10 procente, în comparaţie cu anul trecut, ajungînd la un remarcabil indice de încredere de 72% (televiziunile), respectiv 70% (radioul). Doar armata surclasează această performanţă, cu cele 74% ale sale. Presa scrisă ocupă şi ea un onorabil loc 4 în topul încrederii, cu „doar“ 60 de procente.
Vestea proastă este că, indiferent ce-ar face, mass-media se bucură de o atare încredere. E proastă vestea, pentru că, la o astfel de încredere, tot ce spui pe gură, ca jurnalist, este preluat ca atare de publicul tău. Asta înseamnă o responsabilitate enormă, zicem: orice „dumă“ capătă valoare de adevăr (sau măcar de referinţă) pentru 70% din populaţie. Proastă este vestea şi în ceea ce priveşte publicul – al cărui spirit critic, care să ducă la o chestionare amănunţită a celor spuse/scrise/filmate şi, ulterior, la un consum mediatic diferenţiat, încă aşteptăm să se nască.
Dar lucrurile stau cum stau. Aşa că revine întrebarea: ce pot pune jurnaliştii în balanţa acestei încrederi nesmintite pe care le-o acordă publicul? Cum se pot despărţi apele, cum se pot identifica (căci de „separare“ nu poate fi vorba) cei care îşi iau în serios rolul de „mandatari ai unui serviciu public“ de „scriitorii la gazetă“?
Întrebarea revine, revine şi răspunsul, de mai multe ori formulat: autoreglementarea, cu toate ale sale – coduri şi mecanisme de implementare. Aceasta a fost şi tema reuniunii (reuniune realizată cu sprijinul şi participarea OSCE, Konrad Adenauer Stiftung şi parte dintr-un proces pe termen lung sprijinit financiar de Central and Eastern European Trust Fund, coordonat de Centrul pentru Jurnalism Independent, în parteneriat cu Active Watch – Agenţia de Monitorizare a Presei) de la finele lui octombrie a Convenţiei Organizaţiilor de Media (COM), o platformă de acţiune comună a circa 40 de organizaţii ale profesioniştilor de media. Şi ca masa să fie rotundă, au fost invitaţi – şi au participat – reprezentanţi ai Clubului Român de Presă, ai Asociaţiei Jurnaliştilor din România şi ai Federaţiei Sindicale MediaSind. Pentru a lucra eficient, autoreglementarea are nevoie de două elemente: de document de referinţă şi de mecanism de implementare. În România, nu codurile etice lipsesc (noi am numărat vreo 15...). Numărul lor mare nu a fost o problemă. Conţinutul lor este mai mult sau mai puţin similar, valorile jurnalistice şi bunele practici fiind general recunoscute. Ele diferă prin formulare, prin nivelul de detaliere şi, cel mai important, prin procesul de elaborare. Căci acest proces, asumarea răspunderii şi „interiorizarea“ documentului etic de către grupul care l-a realizat sînt mai importante decît textul pus pe hîrtie. Dar tocmai faptul că aceste coduri nu sînt fundamental diferite permite exerciţiul unificării lor – într-o încercare de coagulare a breslei (mă rog, a unei „mase critice“ a profesioniştilor de media) în jurul unui document unic de autoreglementare, ca o încercare de consolidare a controlului profesioniştilor asupra propriei profesii. Participanţii la COM au decis să pornească procesul de unificare a Codurilor deontologice existente, pe trei coordonate: un Cod de bune practici pentru jurnalişti, un Cod al relaţiilor dintre jurnalişti şi patronat şi un Cod al relaţiei dintre partea editorială şi cea „de afaceri“ (în speţă, relaţia cu publicitatea şi relaţiile publice). De remarcat că interesul jurnaliştilor se mută de la codul etic – un instrument cu canoanele sale de construcţie şi certă valoare teoretică, dar dificil de gestionat şi armonizat cu „viaţa de zi cu zi“ – la codul de bune practici. Codul deontologic consfinţeşte valori şi arată ce e „bine“ şi ce e „rău“. Într-o societate atît de agitată şi atît de mobilă, în care diversitatea este una dintre trăsăturile – şi valorile – importante, binele şi răul devin relative în practică. De aceea, profesioniştii de media sînt mai apropiaţi ideii de „bune practici“, un cod care să transmită lumii semnalul „acestea sînt regulile noastre, noi aşa înţelegem să ne facem meseria“.
O astfel de abordare de tip real-politik deschide şi noi perspective pentru înfiinţarea unui mecanism de gestionare a documentelor de autoreglementare – să-i spunem –, pentru că trebuie să poarte un nume, fie el şi provizoriu, „consiliu de presă“. Gestionarea unui Cod etic cerea un implementator cu valoare de „autoritate morală“. Dacă la nivelul organizaţiilor o astfel de autoritate este mai lesne de constituit (membrii organizaţiilor se cunosc şi împărtăşesc aceleaşi valori – căci de aceea s-au „asociat“), la nivelul breslei un astfel de demers s-a dovedit a fi imposibil în ultimii 20 de ani. De aceea, în loc de a mai aştepta alţi 20 de ani (Silviu Brucan se dovedeşte, post-factum, un optimist) pentru a asista la emergenţa unei autorităţi morale general acceptate, profesioniştii de presă preferă să recurgă, acum, la varianta „autorităţii profesionale“. Soluţia de lucru ar fi un „consiliu de presă“ desemnat dintre cei care au acceptat să adere la setul de documente de reglementare şi care să analizeze plîngerile aduse în faţa consiliului de către public. Rolul unui astfel de „juriu“ profesional ar fi să vadă dacă regulile stabilite prin codurile de bune practici au fost respectate. În esenţă, un astfel de consiliu nu va putea judeca dacă jurnalistul sau publicaţia a făcut „bine“ sau „rău“, ci doar dacă a acţionat de bună-credinţă şi dacă interesul public a fost servit. Este remarcabilă o astfel de abordare, căci buna-credinţă şi servirea interesului public sînt măsurile cu care operează şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci cînd judecă pricini legate de presă.
Este de domeniul evidenţei că pentru a fi şi eficient, şi vizibil, procesul de autoreglementare trebuie să includă „casele editoare“ (înţelegînd prin aceasta şi radiourile şi televiziunile), în speţă pe cei care deţin controlul editorial ultim (controlul editorial este un concept care se regăseşte în legislaţia europeană, care stabileşte cerinţe de transparenţă pentru cei care-l exercită). De modul în care aceştia îşi vor găsi interesele (în sensul bun al cuvîntului) reflectate şi respectate şi în care se vor alătura demersului depinde succesul autoreglementării în România (aşa cum s-a întîmplat şi în Germania, şi în Marea Britanie, şi în alte părţi).
S-a discutat îndelung şi despre raportul dintre reglementare şi autoreglementare, în special în cazul audiovizualului. Codul Audiovizualului, elaborat de CNA, are valoare de legislaţie secundară – radiodifuzorii pot fi sancţionaţi pentru încălcarea lui. În condiţiile existenţei unui astfel de instrument cu „dinţi“, ce valoare ar mai avea autoreglementarea? Codul are însă o aplicabilitate limitată la acele domenii care îi sînt recunoscute prin lege – în speţă, protecţia demnităţii umane, a minorilor, a diversităţii, împiedicarea rasismului, a xenofobiei şi a discursului incitator la ură, alături de prevederi referitoare la publicitate. Multe aspecte din munca jurnalistului rămîn neacoperite – şi acela este locul în care autoreglementarea îşi va arăta valoarea. Mai mult, CNA şi reglementările pe care le implementează sînt aplicabile doar emisiunilor de radio şi televiziune – dar conţinut audio şi video apare astăzi pe multe site-uri, chiar pe paginile de Internet ale publicaţiilor, iar aceste materiale „scapă“ reglementării. Expansiunea conţinutului multi-media este un impuls în plus către autoreglementare.
Importantă este relaţia cu publicul, în numele căruia jurnaliştii îşi exercită profesia. Ca atare, şi autoreglementarea ar trebui să aibă ca destinatar ultim acest public: lui trebuie să i se dea satisfacţie, cînd drepturile sale au fost lezate, lui trebuie să i se dea seamă despre cum au lucrat bunele practici. De asemenea, evident este că autoreglementarea, aşa cum îi spune şi numele, presupune participare asumată. Ea va funcţiona numai şi numai pentru cei care ataşează valoare etică profesiei lor şi va putea corecta greşelile oneste, acolo unde sînt şi derapajele, atunci cînd se produc. Un astfel de mecanism nu are cum corecta agendele şi nici jurnalismul de joasă factură, practicat cu bună ştiinţă. Impactul autoreglementării depinde, de aceea, de constituirea unei mase critice a profesiei în jurul acestei idei, care să poată influenţa vizibil mediul profesional şi care să facă vizibilă publicului diferenţa dintre jurnalismul de calitate şi cel de tip bulevardier (nu folosesc termenul „tabloid“, pentru că el desemnează un format, nu un stil).
Procesul este – cum spuneam – în primele sale faze, foarte, foarte aproape de început. Nimic din cele scrise aici nu va putea fi folosit – sper – împotriva unei idei care se vrea inclusivă, pornită pe bazele cooperării şi ale unui beneficiu mai larg, atît pentru profesie, cît şi pentru industrie (dacă există o astfel de distincţie). Aşa cum nimic din cele scrise aici nu trebuie luat ca decizie finală – avem în faţă doar schiţele de mînă ale unui proiect extrem de complicat, pe care doar participanţii la el îl vor defini în anul/anii ce urmează.
Eu vreau doar să vă spun că există în New Orleans un altar al Sfîntului Jude – patronul cauzelor pierdute, speranţa celor fără de speranţă. Am trecut pe la el în septembrie şi am avut o vorbă despre autoreglementarea mass-media din România, să ştiţi...
Translation - English Year V, issue 248 – 18th November 2008
Mass Comedia
Ioana AVĂDANI
Hey Jude
Again about self-regulation and journalists.
The good news is that, whatever the Romanian mass media does, the Romanians still trust it. Public opinion polls in the publications of the European Commission in July 2008 show that the number of Romanians whose principle source of information is audiovisual is up 10% on last year. Television attained a remarkable level of trust (72%) with radio receiving 70%. Only the army receives a higher rating with 74%. The written press holds an honourable forth place with “only” 60% trusting it.
(Eurobarometer, „Opinia publică în Uniunea Europeană“(Public Opinion in the European Union), undertaken by the European Commission, available at http://ec.europa.eu/public_opinion/ archives/eb/eb69/eb69_ro_nat.pdf)
The bad news is that, no matter what it does, the mass media is completely trusted. This is bad news because, with that much trust, whatever a journalist says is taken as gospel truth by the public. This is a huge responsibility – anything they write becomes enshrined as truth for 70% of the population. It is also bad news for the public whose critical spirit is still waiting to be born.
But things are as they are. So we come back to the question of what these journalists owe to the public who trust them so unquestioningly. How do we identify those who take their role seriously as public servants and as journal writers?
Self-regulation is the answer, with all of its codes of practice and mechanisms of implementation. This was also the subject of the conference at the end of October at the Convention of Media Organisations (Convenţia Organizaţiilor de Media (COM)) which was a platform for common action of around 40 organisations representing media professionals. (This was achieved with the support of the OSCE, Konrad Adenauer Stiftung and part of a long term process financially supported by the Central and Eastern European Trust Fund, coordinated with the Centre for Independent Journalism, partnered by Active Watch – the press monitoring agency). The Romanian Press Club also took part in the round table discussions along with the Association of Romanian Journalists and the Federal Syndicate MediaSind. To work efficiently, self-regulation needs two things: codification and the means of implementation. In Romania there is no lack of ethical codes (we managed to count at least 15). There large number was not a problem. Their content is more or less the same; best practice and journalistic values are generally recognised. They differ in formulation, through the level of detail and, more importantly, through their means of implementation. So, this process, the assumption of responsibility and the “internalisation” of the document by the group that created it, is more important than the document itself. However, exactly the fact that these codes are not fundamentally different allows us to unify them – in an attempt to unify the trade (almost arriving at a “critical mass” of media professionals) around this single document of self-regulation, like an attempt to consolidate the control of professionals over their own profession. The COM participants decided to begin the process of unification of the existing deontological Codes around three main points: a code of good practice for journalists, a code governing the relationship between journalist and patron, and a code governing the relationship between the business and editorial elements of the industry.
The interest of journalists drifts from the code of ethics – a code with its dogma and theoretical values which are difficult to harmonize with day to day life – to the code of good practice. The code which deems what is good or bad. In such an agitated and mobile society, full of diversity, good and bad often become relative concepts in practice. This is why the media are closer to the idea of “good practice”, a code which says to the world “these are our rules, this is how we go about our business”.
This is one of the first major steps towards successful administration of self-regulation – a “press counsel”. The administration of an ethical code requires a “moral authority”. Although this is relatively easy to implement at an organisational level (the members of the organisation know each other and share the same values – that is the reason they joined), at the trade level, implementation has proven to be impossible over the last 20 years. This is why, rather than waiting another 20 years, (Silviu Brucan turns out to be an optimist after all) the media are turning to professional authorities to help this “moral authority” emerge. The solution is a “Press Counsel” to address the complaints of the public in reference to the codes of practice. The role of a “jury” such as this would be to see that the codes had been adhered to. In essence, the counsel would not be able to decide whether a journalist or organisation had acted for “good” or “bad”, rather whether they had acted in good faith and whether the public had be served. It is remarkable that these should be the measures by which journalists will be judged as they are the same as those used by the European Court of Human Rights.
Self-regulation should also include “editing houses” (this includes television and radio by implication) to ensure efficiency and transparency in relation to editorial responsibility (editorial control is referred to in European legislation which establishes the demands transparency for those who exercise it). Whether or not all parties will have their interests reflected and respected, will largely depend on the success of self-regulation in Romania (as happened in Germany and Great Britain amongst other places).
There was also in-depth discussion of the relationship between regulation and self-regulation, most importantly relating to audiovisual broadcast. The Audiovisual Code has the status of secondary legislation – radio broadcasters can be sanctioned for breaches of it. When real legislation exists, what is the point in self-regulation? The regulation has application limited to those areas recognised by law – in respect to the protection of human dignity, children, diversity and the halting of racism, xenophobia and incitement to hatred, alongside provisions relation to publication. However, many aspects of the work of journalists remain uncovered by the regulations, and it is there that self-regulation will show its worth. Moreover, CAN and the regulations it implements apply only to television and radio – but audio and visual content appears on many websites and even on the official websites of publications that escape these regulations. The expansion of multi-media content is another reason for self-regulation.
The relationship with the public is important – after all, it is for them that journalists write. Self-regulation should also bare the public in mind: it must satisfy the public that the rules and best practices have been implemented. Likewise, it is clear that self-regulation should assume widespread participation. It will work only for those who attach an ethical value to their profession and it will then be able to correct honest mistakes when they happen. This sort of mechanism has no way to correct low calibre journalism or those with an agenda who are deft at implementing their plans. The impact of self-regulation depends, therefore, on the building up of a critical mass of professionals around whom this idea, which can visibly influence the professional medium and also become make clear to the public the difference between quality journalism and the rags you can pick up on the street corner. (I won’t use the term “tabloid” as this refers to a format, not a style.)
The process is in its very early stages. Nothing I have written here, I hope, can be used against an idea that wants to be inclusive, based on cooperation and for a greater good, as much for the profession as for the industry (if there is a difference). Just as nothing here should be seen as a final decision, we only have sketches of an extremely complicated project which the participants will only define in the year/years to come.
One final note: in New Orleans, there is an altar to Saint Jude – the patron of lost causes, the hope of those with no hope. I went to see it in September and I mentioned the self-regulation of the mass-media in Romania…
Romanian to English: Calitatea presei şi presa de calitate General field: Art/Literary Detailed field: Journalism
Source text - Romanian Anul V, nr.221 - 13 mai 2008 » Arhivă
MASS COMEDIA
Back
Mircea VASILESCU
Calitatea presei şi presa de calitate
De multă vreme se tot afirmă, în diverse forme, că „avem o presă proastă“. Chiar oameni din interiorul breslei îşi exprimă, uneori categoric, opiniile negative despre ziare şi jurnalişti. Se fac adesea comparaţii cu presa „din Occident“ şi se exclamă defavorabil: „noi n-o să fim niciodată ca ei!“; „n-o să avem niciodată un Le Monde!“; etc., etc. Din moment ce nu avem şosele mai bune, o administraţie publică mai eficientă ori o justiţie necoruptă, de ce am pretinde să avem o presă mai bună? Situaţiunea e ceva mai complicată, iar „tema“ se ramifică: pe de o parte, trebuie să ne întrebăm de ce calitatea presei nu e mai bună în general, iar pe de altă parte, trebuie să analizăm situaţia presei de calitate.
Jurnalişti vs manageri?
Dacă privim în urmă, constatăm că principalele ziare care au traversat tranziţia au progresat sau, în orice caz, şi-au găsit un statut clar. România liberă de azi e cu totul altceva decît ziarul militant anticomunist din anii ’90: a separat informaţia de opinie, şi-a îmbunătăţit grafica, a adunat o echipă de comentatori de calitate. Adevărul nu mai e nici el ce-a fost: trece printr-un proces de reconstrucţie şi de schimbare a publicului-ţintă. Cotidianul se re-construieşte, de cîţiva ani, ca ziar „pentru cititori de elită“ şi a introdus pe piaţa noastră „tehnica“ inserturilor (preluată apoi şi de alţii): cărţi, CD-uri etc. Evenimentul zilei a depăşit de mult epoca „găinii cu trei picioare“ şi s-a străduit să se transforme în ziar de referinţă, inclusiv prin constituirea unui „Senat“ format din editorialişti de renume. Dar toate aceste ziare nu au, deocamdată, rezultate spectaculoase în materie de tiraj: Cotidianul a crescut cu greu (şi se pare că mai ales datorită inserturilor), celelalte au scăzut faţă de acum cîţiva ani, cînd – paradoxal? – nu-şi construiseră actualul profil de ziare de calitate. E adevărat, schimbarea lor de profil se suprapune peste o perioadă în care numărul cititorilor de ziare a scăzut în ansamblu (şi din cauza dezvoltării Internetului, dar nu numai), în care noua clasă de mijloc în formare îşi redefineşte gusturile, comportamentele culturale şi opţiunile ideologice. Într-un asemenea context amestecat, cu multe lucruri în curs de stabilizare, lipsa de răbdare este cea mai mare greşeală. La România liberă, Evenimentul zilei şi Cotidianul au avut loc deja schimbări ale unor oameni (din management sau din echipa editorială), unele motivate chiar de „lipsa de rezultate“. Iar la Gândul (un ziar nou, care ţinteşte acelaşi segment al cotidienelor de referinţă), Cristian Tudor Popescu – fondator şi director al ziarului – a demisionat din cauza neînţelegerilor cu echipa managerială. S-ar părea că, pe măsură ce se profesionalizează şi îşi identifică mai clar poziţia, ziarele nostre „descoperă“ ceea ce în alte ţări există de mult: conflictul între jurnalişti şi manageri, între conţinutul de calitate pe care îl poate asigura echipa editorială şi „cerinţele pieţei“. Grăbiţi şi cu ochii pe cifre, încrezători în capacitatea lor de a promova şi de a vinde „un produs“, managerii fac studii de piaţă, elaborează strategii şi cer rezultate cît mai repede. Jurnaliştii resimt adesea solicitările de a se adapta la cerinţele publicului drept „presiuni“ din partea managerilor, iar aceştia din urmă au uneori impresia că „a scrie bine“ sau „a-i oferi cititorului subiecte interesante tratate profesionist“ sînt nişte idealuri jurnalistice cam romantice, depăşite, insuficiente pentru a face un ziar bun. Pentru oamenii din management şi pentru specialiştii în marketing, contează promovarea, campaniile, vînzarea. Sînt, desigur, îndreptăţiţi să gîndească astfel, mai ales cînd au şi argumente. Dar nici „procedurile“, tehnicile de vînzare, campaniile de promovare în sine nu sînt suficiente. Nu poţi vinde în acelaşi fel cartofi sau caviar. Un ziar de calitate – mai ales cînd e vorba despre un public sucit şi în curs de reaşezare ca al nostru – se vinde greu, se impune în timp. Le Monde, Times, La Stampa ori Frankfurter Allgemeine Zeitung au în spate o întreagă istorie (şi nici ele nu sînt scutite de dificultăţi financiare). Ziarele noastre abia şi-au conturat un profil de cîţiva ani. Nu e suficient ca managerii să aibă răbdare şi să le eficientizeze; trebuie să imagineze şi soluţii creative pentru a le ajuta să crească. Iar asta nu se poate decît utilizînd creati-vitatea şi talentul jurnaliştilor şi editorialiştilor. În ciuda oricărui studiu de piaţă, managementul şi marketingul ar trebui, uneori, să se bazeze pur şi simplu pe intuiţiile unor jurnalişti de talent. Istoria presei ne dă multe exemple bune în acest sens.
Prestigiu şi beneficii practice
Dacă însă cotidienele par aşezate pe un drum bun, există un segment al presei de calitate ca şi inexistent în România: revistele. N-avem un newsmagazine de tipul Time, L’Express, Focus, Panorama, Newsweek. În Ungaria, Polonia sau Cehia există astfel de reviste. La noi, au existat unele încercări, dar „n-au prins“; şi nu mai contează dacă eşecurile s-au datorat managementului, echipei editoriale sau publicului „încă nepregătit“ pentru aşa ceva. E un fapt că pe piaţa românească acest segment important al presei scrise lipseşte cu desăvîrşire. Dar dacă asemenea reviste cu un conţinut bogat, adresate clasei de mijloc au nevoie de un tiraj mare pentru a rezista (ceea ce înseamnă resurse umane şi financiare consistente), există exemple de reviste care pot fi „ţinute“ în viaţă cu mijloace ceva mai reduse, n-au un tiraj colosal, dar funcţionează eficient şi aduc profit (ori măcar „îşi scot banii“). „La ei“, nu „la noi“, desigur. Die Zeit este un săptămînal de actualităţi, dezbateri, idei politico-sociale şi culturale, cu un nivel intelectual ridicat, adresat unui public „de elită“. The New Yorker este săptămînalul „celor care contează“, al aşa-numiţilor trendsetters în materie de gusturi culturale, idei şi atitudini. Prospect este o revistă lunară britanică axată mai ales pe subiecte politice şi sociale, dar abordate dintr-o perspectivă „intelectuală“ ori „culturală“. Toate acestea – şi altele care ar mai putea fi date ca exemple – rezistă pe pieţe concurenţiale puternice pentru că editorii/jurnaliştii le asigură calitate şi prestigiu, iar echipele manageriale ştiu să vîndă tocmai calitatea şi prestigiul, se pliază pe specificul şi personalitatea acestor reviste, nu încearcă să aplice proceduri-standard. Unele dintre ele fac parte din trusturi de presă mari (The New Yorker, de pildă, e editat de Condé-Nast), altele sînt independente. Important este însă că „ideea de prestigiu“ are piaţă – pentru public, pentru jurnalişti, pentru manageri. Poate cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă Jornal do Letras din Portugalia. Revistă de mare prestigiu intelectual (printre alţii, colabora permanent José Saramago), a fost preluată în 1992 de trustul Edipresse (prezent şi în România, specializat în reviste „de divertisment“, de hobby-uri, pentru femei etc.). A fost prima achiziţie a acestui trust pe piaţa portugheză, deşi nu prezenta nici un fel de interes din punct de vedere comercial, cu cele cîteva mii de exemplare ale sale. Astăzi, Edipresse deţine, în Portugalia, circa 50 de titluri (reviste de celebrităţi şi reviste pentru femei, publicaţii economice şi de ştiri, reviste pentru tineret, ghiduri TV etc.), dar păstrează şi Jornal do Letras ca pe o floare la butonieră. Cristina Simion, manager general la Edipresse Romania, observa într-un „ymterviu“ pe blogul lui Iulian Comanescu (http://comanescu.hotnews.ro/ymterviu008-cristina-simion-edipresse-as-asteapta-un-profit-de-135-milioane-de-euro-in-2006.html) că Jornal do Letras aduce „un imens profit de imagine“ pentru trust, dar are şi o valoare practică: „A reprezentat o excelentă pepinieră de editorialişti foarte inteligenţi, care aveau deja un prestigiu indiscutabil… şi pe care Edipresse (de fapt, Edimpresa) i-a folosit pentru lansarea altor publicaţii“. Presa de calitate – chiar în variantă foarte sofisticată, precum Jornal do Letras în Portugalia – poate aduce şi beneficii concrete, dar numai pentru managerii care au răbdare, care văd lucrurile pe termen lung şi dincolo de „ograda“ lor. Ceea ce se observă şi la noi, dar nu ştiu cîţi recunosc asta: şi membrii „Senatului“ de la Evenimentul zilei, şi unii dintre comentatorii de la Cotidianul, România liberă, Adevărul şi alte ziare (inclusiv locale) au fost „furnizaţi“ de publicaţii precum Contrapunct (cel de la începutul anilor ’90), 22, România literară sau (cu voia dumneavoastră, ultima pe listă) Dilema (veche). E uşor să te plîngi, în România, de calitatea presei – o facem cu toţii, jurnalişti, manageri, cititori, ori de cîte ori avem ocazia. În „logica“ lamentaţiei şi a complexului de inferioritate, poţi spune oricînd nu doar că „n-avem un Le Monde“, dar şi că tabloidele noastre sînt mai proaste ca Bild ori Sun. Dar calitatea presei „în general“ depinde, în bună măsură, de locul pe care îl ocupă în sistem presa de calitate, adresată unui public ceva mai sofisticat în gusturi, dar cu idei şi opinii care „contează“ în peisajul social. Pe acest segment, partida va fi cîştigată de managerii care vor avea răbdare măcar doi-trei ani şi vor găsi formule suficient de inteligente pentru a face să ajungă ziarele şi revistele de calitate la publicul care le aşteaptă. Ceea ce presupune nu disputa seacă, ci un fel de armonie creativă între jurnalişti şi manageri.
Translation - English Romania: The quality of the press and the quality press
The more that the Romanian press professionalizes, the more it is discovering the conflict between editorial content and market demands. Managers must find a formula for delivering quality newspapers to a waiting public, writes Dilema Veche editor Mircea Vasilescu.
If we look back to 1989, it is clear that those newspapers that survived the transition from communism have certainly made progress in re-defining their role in today's society. The Romania libera of today is completely different from the militant anti-communist newspaper of the 1990s: information has been separated from opinion, graphics have improved and the paper has added a team of quality columnists. Not even the truth is what it once was but now changes shape as it passes through a process of reconstruction and changes in public opinion. For some years now, Cotidianul has been repositioning itself as the paper "for the discerning reader", and has introduced us to the marketing technique of free inserts – books, CDs etc – later adopted by other papers. Evenimentul zilei has risen above its "chicken with three legs" reputation and has fought to transform itself into a newspaper of reference with the creation of a "senate" or advisory panel of distinguished columnists.
But none of this has so far translated into better circulation figures. Cotidianul has had difficulty raising its readership – despite its inserts – and the circulation of others has fallen compared to a few years ago when they were not part of the quality end of the market. It is true that the change in profile covers a period when newspaper readership is falling across the board, partly because of the development of the Internet, but also because our new middle class is still preoccupied with redefining its tastes, cultural behaviour and ideological options. In such a context, where things are still seeking their level, a lack of patience is a serious mistake. At Romania libera, Evenimentul zilei and Cotidianul, there have been personnel changes in the management and editorial teams, some prompted by the "lack of results"; at Gandul, a new paper targeted at the same market as the quality dailies, founder and director Cristian Tudor Popescu resigned because of differences with the management team.
It would seem that as they become more professional and identify their own profile more clearly, our newspapers are discovering what has been evident in other countries for a long time: the conflicting interests of journalists and managers, of editorial content and market demands. With an eye on circulation and the belief in their ability to promote and sell a "product", managers make a quick survey of the market, form strategies and demand instant results. They then put pressure on the journalists to adapt to public demand, dismissing the latter's notion of "writing well" or "offering the reader interesting topics treated professionally" as outdated, romantic ideals that have nothing to do with creating a successful newspaper. For managers and marketing specialists, what matters is promotion, campaigns, sales. They may be justified in thinking this way, particularly when their arguments are backed up; yet "strategies", sales techniques and promotional campaigns are not enough on their own. You cannot sell potatoes and caviar in the same way.
Quality newspapers – especially when addressing a public that is fickle and still caught up in adjusting to the new realities in this part of the world – are hard to sell but are needed more than ever at this juncture. Le Monde, The Times, La Stampa or the Frankfurter Allgemeine Zeitung all have a long history behind them but are all currently experiencing the same kind of financial difficulties. Our newspapers in their present form are only a few years old. But it is not enough for managers simply to have patience and make their papers more efficient: if they are to increase circulation and revenue, they must find creative solutions. And this is where the creativity and talent of journalists and commentators is crucial. In spite of the results of their market research, management and marketing teams must, at times, just trust the intuition of their best journalists, as the history of the press demonstrates time after time.
Prestige and practical benefits
However, if the dailies seem to be more or less on the right path, there is one sector of the quality press that is virtually non-existent in Romania: quality magazines. We do not have a news magazine such as Time, L'Express, Focus, Panorama or Newsweek. While Hungary, Poland and the Czech Republic do have such magazines, in the Romanian market, this important sector of the written press is completely absent. The few attempts to create quality magazines of this kind failed completely; whether the failures were due to management mistakes, editorial teams or to a public that was "not ready" for them is irrelevant. While it may be true that such magazines, with their rich and varied content targeted at the middle classes, need huge circulations and adequate funding to survive, in other countries, though not here in Romania, there are examples of similar magazines that exist on very modest means. They do not have a colossal circulation, but function efficiently and make a profit – or at least break even. Die Zeit is a weekly with news, debates, politico-social and cultural ideas, targeted at an elite, intellectual readership. The New Yorker is the weekly "of those who matter", among the so-called trend setters in cultural tastes, ideas and attitudes. Prospect is a UK monthly specializing in political and social themes, but firmly rooted in an "intellectual" or "cultural" perspective. All of these – and many others could be cited – survive in highly competitive markets because their editors and journalists guarantee the publication's quality and prestige, and their managements know how to sell the product, basing their pitch precisely round the unique personality of these magazines, rather than falling back on standard marketing procedures.
Some of these magazines are part of large press trusts – the New Yorker, for instance, is published by Condé-Nast – others are independent. But the important thing here is that "prestige" has a market in which public, journalists and managers all believe. Maybe the best example of this is the Portuguese Jornal do Letras. A magazine of great intellectual prestige, whose regular contributors include Nobel Prize-winning author José Saramango, Jornal do Letras was taken over in 1992 by the Swiss media and communications group Edipresse, who are also present in Romania and specialize in entertainment, hobby-related and women's magazines. It was Edipresse's first acquisition in Portugal and was made regardless of the fact that the journal had a circulation of only a few thousand and was of no commercial interest. Today, Edipresse owns around 50 titles in Portugal – celebrity magazines, women's and teenage magazines, economic and news publications, TV guides and so on – but Jornal do Letras remains the jewel in its crown.
Cristina Simion, general manager of Edipresse Romania, comments in an interview on Iulian Comanescu's blog that Jornal do Letras brings an "immense image boost" for the trust, but that it also has a practical value: "It was an excellent seed bed of very intelligent editors, who already have indisputable prestige Š which Edipresse [or Edimpresa-Editora as it is known in Portugal since the creation of a joint venture with the Portuguese Impresa – ed.] has used to launch other publications."[1]
The quality press, even in such a sophisticated manifestation as Jornal do Letras, can reap concrete benefits for managers and marketing teams –but only for those with patience, who think long term and look beyond their own back yard. And we do have such people at home though I'm not sure how many recognize this: people like the members of the "senate" at Evenimentul zilei and some of the commentators from Cotidianul, Romania libera, Adevarul and other papers, including some local titles. All these were "crowned" with publications such as Contrapunct (from the beginning of the 1990s), 22, Romania literara and, if I may conclude the list thus, with Dilema Veche.
It is easy to complain about the quality of the press in Romania, we all do it all the time, journalists, managers, readers. In the logic of lamentations and of our inferiority complex, we can say not only that "we don't have a Le Monde", but also that our tabloids are worse than the German Bild or the UK Sun. But the quality of the press overall depends on its relationship to the quality press, which addresses itself to a public somewhat more sophisticated in taste, but with ideas and opinions that matter to society. In this sector, the winning party will be those managers who have the patience over at least two or three years to find a formula that is sufficiently intelligent to deliver quality newspapers and journals to a waiting public. Something that demands not arid disputes but creative harmony between journalists and managers.
Graduate with experience in translation and project management, fluent in Romanian with specialist knowledge of Eastern European culture.
Rates
• GBP 0.05 per word
Output
• 2000-2500 words per day
• Rush delivery available
• No extra charge for overnight or weekend work
• No minimum charge
Expertise
• Literary, arts and humanities texts
• Commercial
• Marketing, advertising
• Education
• Script translation and film subtitling
• Miscellaneous and general
• I also perform proofreading, revision and final editing.
I am a native English speaker, fluent in Romanian. I lived and studied for a total of four years in the Republic of Moldova. I also read Romanian and East European Studies at the School of Slavonic Studies, University College London. During my studies I have worked as a freelance translator and an interpreter for HMP Bronzefield. After graduating, I became a project manager for a translation company in London which gave me understanding of the translation industry and the need for projects to be delivered on time and to a high standard.
Educational Background
School of Slavonic and East European Studies, University College London, 2005 – 2008
BA (Hons) in Romanian and East European Studies.
Liceul Mircea Eliade, Chisinau, Republic of Moldova, 1996 – 2000
I undertook a substantial part of my secondary education in Moldova, studying and conversing in Romanian.
Translation / Interpreting Experience
Romanian language Interpreter, HMP Bronzefield, Ashford, Middlesex,
September 2006 – June 2007
One to one, group and telephone interpreting relating to a variety of sensitive issues.
Junior Project Manager, Rosetta Translation, Fleet Street, London,
June 2008 – October 2008
I coordinated the translation project cycle from sale to delivery, including liaising with clients, assigning the project to a suitable translator, proofreading and issuing invoices.
Freelance Translation
2005 - 2007
Various small projects including a patient medical questionnaire and a short theatrical play.
Keywords: Ro-En, fast, reliable Romanian to English translation, Rush delivery, proofreading, rolling delivery, references available on request, experienced
Portfolio