This site uses cookies.
Some of these cookies are essential to the operation of the site,
while others help to improve your experience by providing insights into how the site is being used.
For more information, please see the ProZ.com privacy policy.
This person has a SecurePRO™ card. Because this person is not a ProZ.com Plus subscriber, to view his or her SecurePRO™ card you must be a ProZ.com Business member or Plus subscriber.
Affiliations
This person is not affiliated with any business or Blue Board record at ProZ.com.
English to Romanian: MIKE FOLDES General field: Art/Literary Detailed field: Poetry & Literature
Source text - English HE SALTIMBANQUES (1905)
Five performers and a lady.
The lady dreams.
The circus as if it would move for her.
The man who holds the dancing girl’s hand
Holds the basket of flowers.
The red clown holds his sack lightly.
The boy in tights hardly strains under his barrel.
A blue boy toys the corner of his scarf.
The lady strokes her shoulder … her white shawl.
One hand restes up in her lap.
An earthen pitcher she may have held.
Desert flowers readying to bloom.
The Saltimbanques awaiting the moment to move.
Translation - Romanian SALTIMBANCII (1905)
Cinci interpreţi şi o doamnă.
Doamna visează.
Circul ca şi cum s-ar mişca pentru ea.
Bărbatul care îi ţine mâna fetei dansatoare
Ţine şi coşul cu flori
Clovnul roşu îşi ţine sacul uşor.
Băiatul în colanţi abia se abţine sub butoiul său.
Un băiat trist se joacă cu un colţ al eşarfei sale.
Doamna îşi mângâie umărul... şi şalul ei alb.
O mână stă în poala sa.
Ar fi putut ţine un ulcior pământiu
Flori din deşert pregătindu-se să înflorească.
Saltimbacii aşteaptă momentul să se mişte.
Spanish to Romanian: ALINA VELAZCO General field: Art/Literary Detailed field: Poetry & Literature
Source text - Spanish NEMESIS
“El cuento debe tomar su inspiración de los lugares comunes, de las cosas que nos rodean para después, ser sazonado con algo de ficción”. (Jorge F. Hernández)
De nuevo miércoles. Mi día más odiado. Intenté prepa-rar mi espíritu, pero el temor de saber qué nueva aventura me deparaba la hiperactiva y viperina lengua de mi Néme-sis, no me lo permitió del todo. Mientras me arreglaba, pensé en el. Despiadado, sin medio centímetro de amor en el cuerpo. No conocía la palabra compasión. Mucho menos su significado. Suspiré. ¡Era tan difícil convivir con él! Aun siendo mayoría no podíamos con “El Pelón”. Mario. Mi Némesis.
Comenzó a hacerme la guerra hacía un año cuando en una capacitación, declaró querer ser “el mejor en su traba-jo”. A lo que yo respondí -Para eso, vas a tener que ma-tarme, porque NUNCA me superarás-. Maldito el momen-to en que decidí abrir la boca. A partir de entonces, mis debilidades eran maximizadas y mis fortalezas, ignoradas. El equipo de trabajo al que pertenecía fue víctima de un acoso cruel cuyo objetivo oficial, era lograr la salida de los elementos inconformes del museo. Aunque la verdadera razón, era que les estorbábamos. Nuestro objetivo, era más grande que solo entretener a los niños que visitaban el museo. Todas las brillantes ideas que la directora presen-taba al Secretario de Cultura, provenían de nosotros. Las estupideces, salían de la cabeza del “Patrón”.
Translation - Romanian RĂZBUNARE
„Povestea trebuie să se inspire din locurile comune, din lucrurile care ne înconjoara, pentru ca, mai apoi, să fie asezonată cu un pic de ficţiune” (Jorge F. Hernández)
Din nou miercuri. Ziua pe care o urăsc cel mai tare. Am încercat să ma pregătesc psihic dar teama de a afla ce nouă aventură îmi aducea limba dinamică şi viperină a duşmanului meu, nu-mi permitea să mă calmez complet. În timp ce mă aranjam, m-am gândit la el. Nemilos, fără nicio picătură de dragoste în suflet. Nu cunoştea cuvântul compasiune. Cu atât mai puţin ce înseamnă el. Am suspinat. Era atât de greu să traiesc cu el! Deşi eram majoritari, tot nu reuşeam să ne înţelegem cu „Chelul”, Mario. Duşmanul meu.
Mi-a declarat război acum un an, când, în timpul unei instrucţii, a declarat că ar vrea să fie:”cel mai bun în meseria sa”. Eu i-am răspuns: „Pentru asta ar trebui să mă omori, pentru că nu vei reuşi niciodată să mă întreci”. Blestemată fie clipa în care am decis să deschid gura. Începând cu acel moment, slăbiciunile mele au fost maximizate şi calităţile, ignorate. Echipa din care făceam parte a fost victima unei acuze dure al cărui obiectiv oficial era despre ieşirea obiectelor nepotrivite din muzeu. Adevăratul motiv, însă, era că l-am deranjat. Obiectivul nostru însemna mai mult decât să-i distrăm pe copiii care vizitau muzeul. Toate ideile extraordinare pe care directoarea le prezenta Secretarului de Cultură veneau de la noi. Toate prostiile porneau din mintea „Patronului”.
Romanian to English: Florin Manolescu Serendipity General field: Art/Literary Detailed field: Poetry & Literature
Source text - Romanian Serendipity
Instalat comod în fotoliul galben din bibliotecă, Albert Jochemko dezlega cuvinte încrucişate şi sorbea din când în când din ceşcuţa cu cafea aşezată pe o măsuţă din apropiere. Cocoşat în mijlocul biroului, domnul Motaş îl urmărea cu atenţie, pregătit să-i sară în ajutor. Albert Jochemko purta o pereche de pantaloni de catifea reiată, cu manşetele destul de uzate, şi o cămaşă în carouri mari, galbene, verzi şi cărămizii, cu nasturele de la guler descusut şi cu mânecile suflecate până la cot. Era nebărbierit, ca de obicei când rămânea pentru mai mult timp acasă, dar de data aceasta avea un motiv serios. De câteva zile intrase în concediu. Oricum, din cauza demolărilor ce se întindeau în tot oraşul, ca o epidemie pe care nimeni n-o mai poate opri, la Observator nu se mai prea lucra. Iar domnul Motaş dădea semne vizibile de plictiseală. Până la prânz mai erau câteva ore bune.
– „Insulă pe post de minge de fotbal în ţara muzicii”, şapte căsuţe, mormăi abia auzit Albert Jochemko, fâcând socoteala literelor şi desfăcând pe rând degetele de la mâna stângă, ţinută în dreptul ochilor, cu pumnul strâns.
Domnul Motaş, care fusese de curând în Italia, avea răspunsul gata pregătit: „Sicilia!”
– „Fluier la cub”, şapte litere.
– Iarăşi şapte litere!? exclamă domnul Motaş puţin agasat, dar dispus la încă o concesie: „saxofon”!
– Nu merge! Pe verticală începe cu T.
– Atunci „trombon”.
– Aşa da, bravo! Asta se potriveşte. Altceva: „Instrument muzical cu coada tăiată”. Şapte litere.
– Ferească Dumnezeu, draga Albertus, am impresia ca astăzi ai de gând să-mi nimiceşti nervii! E simplu de tot, „pianină”! veni ca scăpat din puşcă răspunsul corect. Însă la atâta monotonie şi la atâta sadism nu mă aşteptam! Auzi dumneata! „Instrument muzical cu coada tăiată!” Dar apropo! se grăbi domnul Motaş să schimbe vorba, aruncând priviri languroase spre ceşcuţa cu cafea. Îţi mai aminteşti de Concertul nr. 1 în mi minor pentru pian şi orchestră de Chopin, pe care l-ai ascultat nu de mult, convins că e vorba de o înregistrare a masterului Dinu Lipatti?
– Cum să nu-mi amintesc, dragă Motaş?! Se poate?!
– Ei bine, îmi pare rău că trebuie să te dezamăgesc! Nu Dinu Lipatti este interpretul. Pianistul de pe placa ta de patefon e cu totul altcineva!
Făcându-se că ignoră reproşul din ochii domnului Motaş, Albert Jochemko mai sorbi o înghiţitură din ceşcuţa de cafea, după care depuse revista Rebus pe măsuţa de lângă fotoliu. Nu mai avea nici un rost să-şi bată capul cu dezlegarea careului de cuvinte încrucişate care, de altfel, nici nu era prea interesant. Prietenul lui avea dreptate. În schimb, era pentru a doua oară când domnul Motaş îi pomenea de înregistrarea de pe discul cu Lipatti. Aşa că, mai mult ca sigur, îi pregătise o nouă surpriză.
– Într-adevăr, o surpriză, şi ai să vezi imediat de ce!
Rostind aceste cuvinte, domnul Motaş execută un salt acrobatic de pe birou, până pe braţul fotoliului în care se instalase bunul său prieten şi de acolo, direct pe coperta revistei Rebus, ca să-şi introducă boticul în ceşcuţa cu cafea. Albert Jochemko nu mai avea încotro. Aduse din bufetul aflat în sufragerie încă o ceşcuţă şi îi turnă şi prietenului său două degete dintr-un ibric pe jumătate gol, după care îşi reluă locul în fotoliu.
– Ai băut singur tot caimacul! îi reproşă domnul Motaş îmbufnat. Şi cafeaua e rece! Ştii că nu-mi place! Totuşi am să încerc să-ţi explic despre ce e vorba, deşi nu meriţi!
Jenat, Albert Jochemko înghiţi în sec şi se înfundă şi mai adânc în fotoliu. E drept că în ibricul de pe măsuţă cafeaua se cam răcise. Dar chiar dacă numai el ştia la ce cozi interminabile trebuia să se aşeze şi de câte relaţii speciale avea nevoie ca să-şi poată procura un pacheţel de cafea, nu din egoism o băuse singur. De când începuse să cam îmbătrânească, domnul Motaş avea tensiunea crescută şi cafeaua îi făcea din ce în ce mai rău. În plus, după doar câteva înghiţituri, cerea o ţigară Mărăşeşti sau Carpaţi, deşi ştia foarte bine că Albert Jochemko nu fumează şi, dacă n-o primea, începea să se enerveze. De fapt, îi sărea ţandăra pentru cel mai mic fleac, prilej cu care mai scăpa şi câte o expresie mai puţin academică! Iar dacă agitaţia aceasta depăşea un anumit prag, urmau citatele în limba latină.
– Glumesc! spuse domnul Motaş, pregătit să-şi înceapă expunerea. Ştiu că ai o inimă de aur, dar puteai să-mi laşi şi mie măcar un pic de caimac!
Decis să se reabiliteze în ochii prietenului său, Albert Jochemko înşfăcă ibricul („Pahar cu coadă, cinci litere”, îşi spuse amuzat) şi se îndreptă spre aragazul din bucătărie ca să pregătească încă o porţie de cafea. „Fără nechezol, opt litere!”, mai apucă el să prindă din zbor comanda fermă a domnului Motaş. Când se întoarse după câteva minute, fotoliul era ocupat, aşa încât lui Albertus nu-i mai rămăsese altceva mai bun de făcut decât să se aşeze pe scaunul de la birou. Nu înainte de a-l servi pe domnul Motaş cu o ceşcuţă de cafea proaspătă, din care aburii nu reuşeau decât cu mare greutate să răzbească prin stratul gros de caimac.
– Aşa da! exclamă domnul Motaş, gustând prudent din lichidul fierbinte.
După care, pe deplin satisfăcut, îi comunică prietenului său că ar fi cazul să se relaxeze. N-are de ce să-şi mai facă tot felul de griji! Deşi pulsul şi tensiunea sunt normale, astăzi n-are de gând să fumeze! Apoi mai sorbi o înghiţitură de cafea, plescăi de câteva ori din limbă şi începu să-şi depene povestea.
– Dragă Albertus, la început nu mi-a venit nici mie să cred. Dar iată cum am ajuns la această concluzie.
Albert Jochemko ştia că domnul Motaş avea obiceiul să-i relateze tot felul de anecdote sau de întâmplări care mai de care mai extravagante, dar de data aceasta părea să fie vorba de ceva extrem de serios.
– Fii atent, Albertus, povestea care urmează este extrem de serioasă! În urmă cu câteva săptămâni, spre sfârşitul lunii august, am invitat-o pe Augusta pe acoperişul casei în care locuieşte marele prozator Mircea Horia Simionescu. Aveam de gând să urmărim împreună ploaia de stele căzătoare din constelaţia Perseu şi eram convins că vom petrece împreună o noapte de neuitat!
Albert Jochemko era din ce în ce mai uluit. Ştia că Augusta, o pisicuţă extrem de cultă şi de bine crescută, e noua cucerire a domnului Motaş, mai ştia şi că bunul său prieten obişnuieşte să-şi petreacă o parte din timp pe acoperişurile anumitor locuinţe din cartier, mai exact, acolo unde îşi avea domiciliul câte un mare scriitor sau câte un artist vestit al scenei sau al ecranului, dar nu şi-ar fi închipui în ruptul capului că la el în casă locuieşte încă un astronom! De aceea, nu se putu abţine să nu-l întrebe:
– Şi ce-aţi reuşit să vedeţi?
– Ce-am văzut, ce-am văzut! Am stat până la trei dimineaţa şi n-am văzut nimic! Am avut ghinion. Cerul a fost înnorat. În schimb am auzit!
Povestea domnului Motaş începea să fie din ce în ce mai interesantă.
– Să nu-mi spui că aţi auzit Concertul nr. 1 în mi minor pentru pian şi orchestră de Chopin, că n-am să te cred!
– Mă crezi, nu mă crezi, chiar aşa a fost! Nici n-am apucat să ne instalăm cum trebuie lângă unul din coşurile casei, în aşa fel încât să fim orientaţi cu faţa spre nord-est, adică spre Piaţa Dorobanţi şi spre Televiziune, când pe fereastra apartamentului domnişoarei Ştefănescu, unde locuieşte de vreo doi ani şi Augusta, au început să se reverse acordurile melodioase ale unui concert pe care n-aveam cum să-l confund. După primele trei măsuri, am recunoscut partitura.
Şi terminând de rostit aceste cuvinte, domnul Motaş îşi ţuguie boticul şi începu să fluiere primele măsuri din concertul lui Frederic Chopin. După care mai fleorpăi odată în ceşcuţa cu cafea, îşi şterse delicat mustăţile cu şerveţelul lăsat de Albertus pe măsuţă şi îşi reluă cu şi mai mult elan fluieratul.
Albert Jochemko începuse să facă feţe-feţe. Era superstiţios, nu suporta să se fluiere în casă, iar domnul Motaş fluiera cât îl ţineau plămânii. Adică foarte tare.
– Mă rog, mă rog, se grăbi el să-şi întrerupă prietenul. Şi ce este aşa de neobişnuit în toată această poveste?!
– Întâi şi întâi, neobişnuit este că m-am făcut de râs! Sigur pe mine, am exclamat: „Dinu Lipatti!” Eram convins că am dat-o gata pe Augusta. „Nici vorbă!”, m-a corectat ea prompt. „Interpretul este o interpretă şi se numeşte Halina Stefanska! Mai exact: Halina Czerny-Stefanska!” La început am crezut că vrea să mă pună la încercare. Partitura pe care o ascultam era identică cu cea de pe placa noastră de patefon. Doar ştii, Albertus dragă, ce ureche muzicală am! Şi să bat în lemn, nici cu memoria nu stau mai rău, cel puţin deocamdată! Prin urmare, m-am concentrat cât am putut, şi cu toate că începuse să cam bată vântul, am reuşit să urmăresc concertul până la sfârşit. Apartamentul domnişoarei Ştefănescu e plasat la etajul întâi, foarte aproape de locul în care eram instalaţi. Ei bine, nici o deosebire! Dar nici una!
– Nici o deosebire faţă de ce? Albert Jochemko ştia că întrebarea lui nu-şi mai are rostul, dar încerca să tragă de timp. Nu se putea obişnui cu ideea.
– Degeaba tragi de timp, îi răspunse înţepat domnul Motaş. Ai înţeles foarte bine despre ce este vorba!
– Dragă Motaş, cred că îţi dai seama că ceea ce susţii tu acuma este extrem de grav!
– Mie îmi spui?!
– Păi dacă cele două înregistrări sunt identice, ori Stefanska e Dinu Lipatti, ori Dinu Lipatti e madam Halina Stefanska, şi atunci placa noastră de patefon nu mai face doi bani! Putem s-o aruncăm la gunoi!
– Corect! Şi din păcate pentru noi, cea de-a doua variantă este cea adevărată. Altfel spus, tertium non datur! Dinu Lipatti al nostru este un Lipatti fals!
– Cum aşa?
– Simplu de tot. Fereastra care dă spre apartamentul domnişoarei Ştefănescu rămăsese deschisă. Pe acoperiş nu mai aveam ce face, doar Casiopeea şi câteva stele din coada Carului Mic se mai vedeau din când în când printre nori, aşa că am aşteptat până ce nu s-a mai auzit nici un zgomot, şi după ce am contrazis-o de câteva ori pe Augusta, încercând să-i dovedesc că n-are dreptate, am sărit în balconul de la etajul întâi, de-acolo ne-am strecurat în casă şi în cele din urmă am ajuns până în sufragerie, chiar lângă patefon şi lângă colecţia de discuri a domnişoarei Ştefănescu. Mirosea peste tot a levănţică, ne-am tăvălit pe covorul persan din mijlocul camerei şi, ce s-o mai lungesc, dragă Albertus, n-a fost nevoie să caut prea mult! Am reuşit să văd cu ochii mei placa! Scrie pe ea cât se poate de clar: „La pian: Halina Czerny-Stefanska”! E din august 1955, a fost imprimată la Praga şi e prevăzută cu toate datele cu care lucrează orice firmă care se respectă: număr de catalog, numele dirijorului, numele orchestrei, numele inginerului de sunet, mă rog, tot, tot, tot!
– Nu se poate, draga Motaş! Undeva trebuie să fie o greşeală!
– Nu undeva, Albertus, ci chiar aici, la noi în casă! Pe placa noastră de patefon, care este din 1966, deci cu mult mai nouă, nu scrie decât că a fost imprimată de Casa de discuri Columbia în Germania şi că pianistul care interpretează concertul lui Chopin este Dinu Lipatti. Plus încă o mică precizare, destul de curioasă: „Înregistrare din 1948”. Dar unde, cum şi cu cine a fost făcută această înregistrare, nu ni se mai spune! Dacă nu mă crezi pe cuvânt, poţi controla! Şi când te gândeşti că dacă n-aş fi cunoscut-o pe Augusta şi dacă nu m-ar fi pasionat şi pe mine stelele căzătoare, n-aş fi descoperit-o niciodată pe Halina Stefanska! Sau că a fost nevoie de intervenţia hazardului, aşa încât cele două plăci de patefon să se afle în două locuinţe plasate la mai puţin de trei-patru sute de metri una de alta! Ca să nu mai vorbim de faptul că tot hazardul a făcut ca eu să fiu cel care să le asculte pe amândouă!
– Ce vrei, dragă Motaş, marile spirite se întâlnesc! Aşa a descoperit Alexander Fleming penicilina...
– ... sau Cristofor Columb America! Ai dreptate! Cauţi un lucru şi dai peste altceva! Dar stai să vezi mai departe!
– Stau, sigur că stau, deşi aş fi preferat în fotoliu!
– Bineînţeles, tu în fotoliu şi eu pe birou sau pe jos! În fine, altceva vroiam să-ţi spun!
– Chiar te rog, dragă Motaş.
– Atunci urmăreşte-mă cu atenţie şi răspunde-mi: știi casa aceea ciudată de pe Ana Ipătescu, vizavi de Observator?
– Cum să n-o ştiu?! Doar trec zilnic pe lângă ea! De altfel, e atât de caraghioasă, că nici n-o poţi ignora! O caricatură de castel turtit, fără etaj, fără gust, fără echilibru! Culmea e că a fost construită după planurile unui arhitect cu pretenţii! Petre Antonescu, dacă nu mă înşel! Păcat de grădiniţa din faţă! Nu ştiu dacă ai observat. E total neîngrijită! Numai buruieni şi uscături! Ce mai, o paragină!
– Dragă Albertus, lasă-l pe Antonescu, lasă paragina şi răspunde-mi la ce te întreb! Ai putea să-mi spui cine a locuit acolo?
– Cine?
– Vezi că nu ştii?! Ei bine, casa de pe Ana Ipătescu a aparţinut familiei Lipatti. Acolo au locuit înainte de război părinţii pianistului, împreună cu cei doi copii, Dinu şi un frate mai mic. După război, Dinu Lipatti s-a stabilit în Elveţia, de unde provenea familia soţiei sale, iar fratele mai mic, a ajuns încet-încet mare diplomat la UNESCO. Dacă vrei să aflii detalii mai multe despre el, citeşte-l pe Pacepa!
– Pacepa? Ăsta cine mai e?! exclamă îngrozit Albert Jochemko, în timp ce lua perna de pe scaunul pe care stătuse până atunci şi cu ea în braţe se îndrepta spre sufragerie, ca să astupe telefonul.
– Cine mai e, cine mai e?! Albertus, n-o face pe naivul! O ştie tot Bucureştiul! Un mare spion, care a fugit în urmă cu câţiva ani în Occident. Dar linişteşte-te! Să-l lăsăm pe Pacepa şi să ne întoarcem la casa de pe Ana Ipătescu. După război a fost naţionalizată şi cine crezi că a fost instalat în ea?
– Cine?
– Academicianul Alexandru Graur.
– Extraordinar! Cel cu „limba moldovenească” şi cu vestita lui emisiune de la radio! Era de aşteptat!
– Exact. Cel cu emisiunea „Cum vorbim”. Dar mai important este altceva. Spre norocul nostru, în spaţiul locativ al tovarăşului academician Alexandru Graur locuieşte una dintre verişoarele prin alianţă ale Augustei şi nu de mult am reuşit să fac şi eu cunoştinţă cu ea.
– Încă o cunoştinţă?
– Nu ştiu ce vrei să insinuezi, dar te asigur, dragă Albertus, că Maşa, aşa cred că o cheamă, e o pisică plicticoasă, urâtă şi cam într-o ureche. Citeşte România literară, recită poezii de Mihai Beniuc şi susţine că vorbeşte şi ea şapte limbi străine, printre care şi limba moldoviniească!
– Ce te miri? Pisică de academician!
– Nici nu-ti închipui, Albertus dragă, ce aproape eşti de adevăr! Care crezi că a fost replica ei, când în urmă cu vreo două săptămâni i-am fixat o primă întâlnire şi i-am spus: „Ne vedem diseară, la ora opt, în curte la voi!”
– Care?
– Mi-a răspuns că o să vină, dar că nu se spune diseară, se spune deseară!
– Exact ca tovarăşul academician Graur: „Un ascultător ne întreabă: cum se spune corect, mamaligă sau mămăligă? Răspundem: în Republica Moldoviniească, unde se vorbeşte limba moldoviniească, se spune mamaligă, pe teritoriul republicii noastre populare se spune mămăligă. Ambele forme sunt corecte, dar avem de a face cu două limbi diferite.”
– Exact aşa procedează şi Maşa! O ţine într-una. Tu vrei să explici ceva şi ea te întrerupe încontinuu: „Nu se spune: asta, se spune: aceasta; nu e frumos: o să mergem, recomandabil este să spunem: vom merge!”Cu greu am reuşit să-mi păstrez calmul, şi asta, pardon, aceasta, dintr-un singur motiv. Vroiam să aflu de la ea cât mai multe detalii despre familia Lipatti. Apucase să-mi spună că a văzut în podul casei nişte lăzi rămase de la vechii propietari, aşa că eram decis să le examinez şi eu mai îndeaproape.
– Ceea ce presupun că ai şi făcut, îl întrerupse Albert Jochemko pe domnul Motaş, ca să-i dea posibilitatea să-şi mai tragă sufletul.
– Într-adevăr, am reuşit să văd lăzile, dar tot ce-am putut descoperi, răsfoind nişte scrisori trimise de Dinu Lipatti mamei sale, e că la Paris, şi el şi Halina Stefanska, pe care o pomeneşte de mai multe ori, au studiat cu maestrul Alfred Cortot.
– De unde s-ar putea trage concluzia că stilul celor doi pianişti se aseamănă!
– Seamănă, dar nu răsare! Impresia mea e că la mijloc se ascunde cu totul altceva. Se pare că după moartea lui Dinu Lipatti, asemănarea acestora, care până la un anumit punct te poate induce în eroare, a fost speculată de către o persoană care a acţionat după un plan foarte bine pus la punct.
– Am impresia că te gândeşti la cineva anume.
– N-am ajuns încă atât de departe cu investigaţiile, dar n-ar fi deloc exclus ca în spatele acestei afaceri să se ascundă cineva din anturajul foarte apropiat al lui Dinu Lipatti! Poate fratele său mai mic. Poate soţia. Poate chiar mama lui, care a mai trăit la Paris până acum câţiva ani. Ştiu asta de la Maşa, care cunoaşte pe dinafară biografia familiei Lipatti.
– Dragă Motaş, dar ceea ce spui tu începe să semene cu un adevărat roman poliţist! Tu îţi dai seama de gravitatea supoziţiilor tale?! În toţi aceşti ani care s-au scurs de la imprimarea ei, placa de patefon pe care o avem şi noi şi pe care scrie clar „Dinu Lipatti mit Orchester” a fost vândută în toată lumea, în câteva zeci, poate chiar sute de mii de exemplare! Iar tu vii acuma şi-mi dai de înţeles că o anumită persoană rău-intenţionată şi-a procurat imprimarea Halinei Stefanska, a profitat de faptul că, după mai bine de zece ani, nimeni nu şi-a mai adus aminte de ea, şi a plasat-o unei alte Case de discuri, pretinzând că este vorba de o înregistrare cu Dinu Lipatti! Dar dacă te înşeli? Dacă totuşi nu e vorba decât de o asemănare frapantă a celor două discuri, şi Lipatti al nostru rămâne Lipatti?
– Albertus, la început aşa am crezut şi eu. Numai că una e să semene şi alta să fie identice. Pentru că, îţi repet, imprimările de pe cele două plăci de patefon sunt perfect indentice. Numai ce stă scris pe ele diferă. Şi nu trebuie să fii mare specialist, ca să-ţi dai seama că stilul interpretării nu este tocmai stilul lui Dinu Lipatti. Ajunge dacă ai puţină ureche muzicală! E drept, combinaţia de spontaineitate romantică şi rigoare clasică apare şi în interpretarea Halinei Stefanska. Aici se vede, într-adevăr, că cei doi pianişti au studiat cu Alfred Cortot. Dar lipsesc acordurile generoase, modulaţiile microscopice, pe care urechea mea n-are cum să nu le identifice, sau vestitul rubato şi vestiţii başi ai lui Lipatti, pe care dacă i-ai auzit o dată, nu-i mai poţi uita! Pentru mine e cât se poate de limpede. Cum să-ţi explic, ca să te pot convinge şi pe tine?
– Într-adevăr, n-o să fie prea uşor, dar nu te descuraja! Mai încearcă!
– Ei bine, chiar dacă este extrem de talentată, Halina Stefanska redă, vrând să dea impresia că interpretează, în timp ce Lipatti, care e genial, interpretează redând!
Deşi avusese de nenumărate ori prilejul să se minuneze de fineţea argumentelor întrebuinţate de prietenul său, Albert Jochemko nu se putu abţine să nu scoată un strigăt de admiraţie. De data aceasta, explicaţiile pe care le primea depăşeau cu mult nivelul cel mai înalt al savantelor discuţii pe teme muzicale, susţinute în studiourile Televiziunii Române de invitaţii maestrului Iosif Sava.
– Iar placa de patefon pe care o avem noi, îşi continuă domnul Motaş demonstraţia, reproduce versiunea Stefanska, indiferent de ce scrie pe ea! Şi să nu uit încă un detaliu foarte important, pe care l-am descoperit tot în corespondenţa rămasă în podul casei de pe Ana Ipătescu. La Geneva, unde a trăit până la sfârşitul vieţii, pianul preferat al lui Dinu Lipatti era un Steinway. Iar dacă eşti atent la pianul pe care a fost realizată interpretarea de pe placa noastră, ai să-ţi dai seama că ai de-aface cu un Bechstein destul de vechi. Adică acelaşi pian care poate fi identificat şi în înregistrarea făcută cu Halina Stefanska! Ştiu, ai să-mi spui că tot ceea ce afirm eu acuma se bazează doar pe urechea mea muzicală şi pe memorie. Iar eu am să-ţi răspund că ai perfectă dreptate şi că, tocmai de aceea, de aici încolo, draga Albertus, începe rolul tău.
– Cum adică rolul meu?
– Foarte simplu. Ca să nu mai existe nici un dubiu, e nevoie de o expertiză de specialitate. Iar ca să putem efectua această expertiză trebuie să punem mâna, fie şi numai pentru 24 de ore, pe discul domnişoarei Ştefănescu. O persoană foarte simpatică, bine educată, cu urechiuşe mici şi cu nişte ochişori albaştrii fermecători! Are tot ce vrei, e tânără, câştigă destul de bine şi pe deasupra mai este şi o excelentă gospodină! Mi-a spus-o Augusta. Dovleceii ei umpluţi sunt fără pereche!
– Dragă Motaş, eu tot nu înţeleg care e rolul pe care te-ai gândit să mi-l rezervi.
– Ai să înţelegi imediat. O cunoşti pe domnişoara Ştefănescu?
– N-o cunosc, dar cred că ştiu cine e. O văd din când în când la cozile de la Aprozar, unde tot cartierul se duce să cumpere lapte, şi o salut, aşa cum obişnuiesc s-o fac cu toţi vecinii.
– Foarte bine! Asta înseamnă că misiunea ta e cât se poate de simplă. Mâine, înainte de a te duce după lapte, te bărbiereşti şi te îmbraci ca lumea. Dacă mă iubeşti, îţi pui sacoul bleumarin şi cravata vişinie cu dungi, asortată la şosete. Apoi o aştepţi la coadă pe domnişoara Ştefănescu şi când vezi că vine, o saluţi ca de obicei. Imediat după asta începi să-i vorbeşti despre Frederic Chopin. N-aştepţi să vezi dacă-ţi răspunde! Treci imediat la atac! Când o să audă despre cine e vorba, n-o să reziste! Are o întreagă colecţie de discuri, ascultă muzică tot timpul şi e moartă după Chopin.
– Şi mai departe? se trezi că întreabă Albert Jochemko, deşi planul pe care i-l expunea domnul Motaş îi era destul de cunoscut.
– Mai departe e şi mai simplu. Îi spui că ai şi tu o colecţie de discuri şi îi propui domnişoarei Ştefănescu să faceţi un schimb. Tu îi dai ei un Saint-Saëns, un Vivaldi sau un Ceaikovski, iar ea să-ţi împrumute pentru câteva zile Concertul lui Chopin. Schimbul poate avea loc fie la ea, fie la tine acasă. De restul mă ocup eu!
– Dragă Motaş, nu mă aşteptam din partea ta la atâta perfidie! Nu mă aşteptam, dar nu mă suprinde! Ar trebui să-ţi fie ruşine!
– Nu înţeleg! Cum şi de ce să-mi fie ruşine?!
– Înţelegi prea bine ce vreau să spun, iar eu mă opun categoric acestei noi încercări de a-mi vârî pe gât persoane pe care nu ţin să le cunosc! Dovlecei umpluţi ştiu să gătesc şi eu! Şi încă foarte bine! Dar ca să-ţi dovedesc că nu mă pot supăra pe tine, deşi de data asta ar trebui s-o fac, dă-mi voie să-ţi spun şi eu ţie o anecdotă. Nu ştiu dacă o să-ţi placă, dar sunt convins că o să-ţi îmbogăţească repertoriul. Ştii anecdota cu evreul şi fata de împărat?
– De când aşteptam clipa asta! În sfârşit, te aud şi eu măcar o dată spunându-mi o anecdotă! Asta da supriză! Chiar dacă aş mai fi auzit-o, abia aştept s-o ascult din gura ta!
– Atunci ciuleşte-ţi urechile! Un evreu ceva mai în vârstă se plimbă printr-un parc şi la un moment dat se întâlneşte cu o broscuţă. Cei doi se uită unul la altul, evreul la broscuţă, broscuţa la evreu, şi după un timp, broscuţa începe să-i vorbească: „Domnule dragă, îi spune ea evreului, nu te mira că vorbesc şi nu te lua după ce vezi! De fapt, eu sunt o frumoasă fată de împărat, pe care o vrăjitoare rea şi bătrână a transformat-o într-o broască urâtă. Ia-mă la tine acasă, dăruieşte-mi un sărut şi drept răsplată îţi voi dărui şi eu ţie o noapte de neuitat!” Zis şi făcut. Evreul introduce broscuţa într-unul din buzunarele hainei şi o porneşte cu ea spre casă. Trec câteva zile şi văzând că nu primeşte sărutul mult aşteptat, broscuţa îşi pierde răbdarea şi-i spune evreului: „Domnule dragă, nu mai înţeleg nimic! Spune-mi, te rog, ce mai aştepţi?! De ce nu mă săruţi?!” „De ce?”, îi răspunde evreul. „Iată de ce! La vârsta mea, o broscuţă care vorbeşte este mult mai interesantă decât o noapte de dragoste cu o fată de împărat!”
– Ha, ha, ha, dragă Albertus. Mă străduiesc să înţeleg ce vrei să spui, dar crede-mă, nu e deloc de râs! Iar dacă respingi planul meu, n-o să mai aflăm niciodată care e adevărul.
– După cum bine ştii, domnule Motaş, eu nu posed nici auzul şi nici mirosul dumitale. Mie mi-e de ajuns placa de patefon pe care o am! Te las pe tine să scotoceşti mai departe. Dar te avertizez: cine ştie peste ce-o să dai! Poate că e vorba de o confuzie nevinovată, dar poate că la mijloc se ascunde cine ştie ce afacere primejdioasă. Gândeşte-te bine ce faci!
– Tocmai la asta mă gândesc, domnule Jochemko! Nu mă las până ce nu aflu adevărul! Şi cu asta am terminat! Poţi să iei perna de pe telefon!
– Dragă Motaş, văd că-ţi place să te joci cu focul, aşa că-ţi urez să nu-ţi arzi mustăţile! Dar pe mine te rog să nu contezi! N-am să mişc un deget! Îţi comunic în mod oficial că am intrat în concediu!
– Laşule! îi mai aruncă domnul Motaş peste umăr, domnului Albert Jochemko, după care adăugă nervos (Mau-Mau!) că are de gând să iasă afară. Mau-Mau şi mulţumesc pentru cafea! Te anunţ eu când se bagă alta pe la vreo prăvălie din apropiere! Doar am şi eu relaţiile mele! Şi dacă te interesează, îţi fac rost şi de cartea lui Pacepa!
Translation - English FLORIN MANOLESCU
Serendipity
Sitting comfortably in a yellow armchair from his library, Albert Jochemko was solving crosswords and, from time to time, he drank from his coffee cup that was placed on a small table nearby. Perched on the desk, Mr Motaş followed him closely, ready to help at any time. Albert Jochemko was wearing a pair of corduroy pants with shabby turn-ups and a shirt with big, yellow, green and tile checkers, with his collar button undone and his sleeves tucked up to his elbows. He was not shaved, just like those times when he would remain at home for a long time, but this time he had a good reason for it. He had been enjoying a vacation for a few days. Nevertheless, due to the demolitions that were happening throughout the city like an outbreak that nobody could stop, the people from the Observatory weren’t working so much. Mr Motaş, too, was showing signs of visible boredom. There were several hours more until lunch.
– “An island which acts like a football oval in the country of music”, six letters, mumbled Albert Jochemko, counting the letters by opening his left hand fingers one by one, and holding them in front of his eyes with his fist closed.
Mr Motaş, who had recently been to Italy, was ready to answer: “Sicily”!
– „A whistle in a cube”, nine letters.
– Nine letters? said Mr Motaş slightly irritated but still ready to make another concession: “saxophone”!
– It doesn’t fit! It starts with T.
– Then, it must be “trombone”.
– That’s it, good job! This one works. Something else: “A musical instrument with its tail cut!” Seven letters.
– God forbid, dear Albertus, I believe you are planning to give me the pip! It’s very easy, “picollo”, came the correct answer off like a shot. I really wasn’t expecting such monotony and so much sadism! “A musical instrument with its tail cut” ...seriously? By the way, hurried Mr Motaş to change the subject, making sheep’s eyes at his coffee cup, do you still remember the Piano and Orchestra Concert No. 1 in E minor by Chopin? The one you listened to not long ago, convinced it was master Lipatti’s recording.
– Of course I remember, dear Motaş! How can I not?
– Oh well, I am sorry to disappoint you! Dinu Lipatti is not the performer. The pianist on your gramophone record is somebody else!
Albert Jochemko acted as though he was ignoring the reproachable look in Mr Motaş’s eyes and took another sip from his coffee cup, after which he put the Rebus magazine on the table next to the chair. There was no point anymore in trying to solve the crosswords, they were very dull. His friend was right. In their exchange, it was the second time Mr Motaş had mentioned his Lipatti recording. Therefore, most probably, he must have had a new surprise story to tell.
– Indeed, a surprise story, and you’ll immediately see what it is!
After saying these words, Mr Motaş leaped from the desk and on to the armchair in which his good friend sat before, straight to the cover of the Rebus magazine, to put his muzzle into the coffee cup. Albert Jochemko had no choice. He brought another cup from the cupboard in the dining room and poured his friend some coffee from a half empty kettle, and then he sat back into his armchair.
– You drank all the cream! called down Mr Motaş sulkily. And the coffee is cold! You know I don’t like it cold! I am going to tell you the story, though you don’t deserve it!
Embarrassed and swallowing his pride, Albert Jochemko sank even deeper into his armchair. It was true that the coffee in the kettle on the small table was cold. But only he knew how many times he had to queue and how many connections he had to have in order to get a packet of coffee, he didn’t drink it by himself because he was selfish. Since he started to age, Mr Motaş had been suffering from high blood pressure and coffee would only make him feel worse. Also, after a few sips, he would ask for a Mărăşeşti or Carpaţi cigarette, though he knew too well that Albert Jochemko didn’t smoke. And if he didn’t receive one, he would get mad. In fact, he got mad for every little thing, and at times he would say a less academic word or two! And if he got really mad, he would start quoting from Latin.
– I’m joking, said Mr Motaş, ready to start his story. I know you have a heart of gold, but you could have left me a little bit of cream!
Ready to rehabilitate himself in the eyes of his friend, Albert Jochemko grabbed the kettle (“A glass with a tail, five letters”, he said amused) and went straight to the kitchen stove to get ready for another cup of coffee. “Without the nechezol (substitute coffee), eight letters!” he barely heard Mr Motaş’s firm command. When he returned after a few minutes, the armchair was occupied, therefore Albertus had nothing else left to do but sit on the desk chair. Not before he served Mr Motaş with a cup of fresh hot coffee from which the steam was barely coming out through the thick layer of cream.
– This is what I am talking about, yes! said Mr Motaş and carefully tasted the hot coffee.
After which, fully satisfied, he told his friend that he should relax. He shouldn’t have to worry! Though his pressure and pulse are normal, he was not planning to smoke that day. Then he took another sip of coffee, clicked his tongue a few times and started telling his story.
– Dear Albertus, in the beginning, I could not believe it myself. But here is how I got to this conclusion.
Albert Jochemko knew that Mr Motaş had a habit of telling all kinds of jokes or adventures, all very extravagant, but this time he seemed to have something very important to say.
– Pay attention, Albertus, the story that follows is extremely serious! A few weeks ago, towards the end of August, I invited Augusta onto the roof of the house, in which the great writer Mircea Horia Simionescu lives. We were planning to watch the shower of falling stars from Perseus constellation and I was convinced that we would spend an unforgettable night together!
Albert Jochemko became more and more stunned. He knew that Augusta, an extremely smart kitty, was Mr Motaş’s new conquest, he also knew that his good friend liked to spend much of his time on the roofs of the neighbourhood houses, especially those where some great writer or some famous movie star had been living in, but he never imagined, not for all the world, that another astronomer had been living in his own house! For that matter, he couldn’t stop asking him:
– So, what did you manage to see?
– Oh but what I saw! I sat there until three in the morning and nothing, I saw nothing! I was so unlucky. The sky was cloudy. But, what I heard!
Mr Motaş’s story was getting more interesting by the minute.
– Don’t tell me that you heard the Piano and Orchestra Concert No. 1 in E minor by Chopin, because I will not believe it!
– Whether you believe me or not, it happened as I say! We didn’t even get to have a seat next to one of the house’s chimneys, facing the North Eastern side, namely Piaţa Dorobanţi and the National Television, when through Mrs Ştefănescu’s apartment window, the apartment in which Augusta had also been living for two years, we could hear the melodious tune of an unmistakable concert. After the first three bars, I recognised the piece.
After saying that, Mr Motaş pouted and started to whistle the first bars of the concert by Frederic Chopin. After that, he tasted again from the coffee cup, delicately wiped his whiskers with the napkin Albertus had left on the table and went on whistling again.
Albert Jochemko had a wry face. He was a superstitious man; he didn’t like whistling inside the house and Mr Motaş was whistling his heart out. And it was very loud.
– Well, ok, ok, he hurried to interrupt his friend. What is so unusual in all of this?
– In the first place, the unusual thing is that I made a fool out of myself! I was so sure of myself that I said: “Dinu Lipatti!” I was convinced I made an impression on Augusta. “No way”, she corrected me promptly. “The performer is a woman and her name is Halina Stefanska! Halina Czerny-Stefanska, to be exact!” At first, I thought she was trying to trick me. The piece we were listening to was identical with the one we have on our gramophone record. You know, my dear Albert, that I have an ear for music! And God forsake, I have a good memory too, at least for now! Therefore, I concentrated as hard as I could and though the wind started to blow, I managed to listen to the entire concert until the end. Mrs Ştefănescu’s apartment is on the first floor, very close to the spot where we sat. There was no difference! None!
– No difference compared to what? Albert Jochemko knew that his question was pointless, but he was trying to stall. He couldn’t get used to the idea.
– You’re stalling in vain, answered Mr Motaş in a huffish tone. You understand very well what I am saying!
– Dear Mr Motaş, I think you know that what you’re saying is extremely serious!
– Tell me about it!
– Well, if the two recordings are identical, either Stefanska is Dinu Lipatti, or Dinu Lipatti is Madame Halina Stefanska, and that makes our gramophone record worthless! We can throw it in the bin!
– That’s right! And unfortunately for us, the second version is the real one. In other words, tertium non datur! Our Dinu Lipatti is a fake Lipatti!
– What do you mean?
– It’s very simple: the window of Mrs Ştefănescu’s apartment had been left open. We had nothing more to do on the roof, we could only see Cassiopeia and some stars from the Little Bear’s tail through the clouds, so we waited until it was silence, and after arguing several times with Augusta, trying to prove to her that she was wrong, we jumped onto the first floor balcony and from there we crept inside the house and finally got into the living room, right next to the gramophone and Mrs Ştefănescu’s record collection. It smelled like lavender all around, we scrambled around on the Persian rug in the middle of the room and, in short, dear Albertus, I didn’t have to search very far! I managed to see the record with my own eyes! It had writing on it, it was clear as possible: “Piano: Halina Czerny-Stefanska”! It was from August 1955, it had been recorded in Prague and had all the necessary information of any respectable firm: the catalogue number, the director’s name, the band’s name, the sound engineer’s name, everything!
– It can’t be, dear Motaş! There must be a mistake somewhere!
– Not somewhere, Albertus, right here, in our house! On our gramophone record, which is dated 1966, much newer, it just says that it was recorded at the Columbia Record Studio in Germany and that the pianist performing the concert by Chopin is Dinu Lipatti. And another thing, a pretty curious one: “A 1948 recording”. But where, how and with whom this record was made, it doesn’t say! If you don’t believe me, you can check! And when you think about it, if I didn’t meet Augusta and I hadn’t been passionate about falling stars, I wouldn’t have discovered Halina Stefanska! Or maybe it was faith, in such a way that the two gramophone records happened to be in two places three or four metres away from each other! Not to forget to mention the fact that faith also made me listen to both of them!
– What can I say, Mr Motaş, great spirits are conjoined! That’s how Alexander Fleming discovered penicillin...
– ....or Christopher Columbus, America! You are right! You are looking for something and something else comes to you instead! Wait a minute, there’s more!
– I’ll wait, how can I not, but I would have rather waited in the armchair!
– Of course, you on the armchair and me on the floor or the desk! Anyway, I was trying to say something else!
– Do continue, dear Motaş!
– Then follow closely what I say and answer me: Do you know that strange house on Ana Ipătescu Street, right next to the Observatory?
– Do I know it? Of course I do. Every day I walk across it! In fact, it is so amazing that you can’t ignore it! A caricature of a flat house, without floors, with no good taste, and no balance! What’s more important is that it was built by a big architect! Petre Antonescu, if I am not mistaken. Too bad for the small garden in front of it! I don’t know if you’ve noticed it. It is absolutely uncared for! All herbs and brushwood! What can I say, an absolute wilderness!
– Dear Albertus, forget Antonescu, forget the wilderness and answer me! Could you tell me who used to live there?
– Who?
– See, you have no idea! Well, the house on the Ana Ipătescu Street belonged to the Lipatti family. That’s where the pianist’s parents used to live before the war, together with their two children, Dinu and his younger brother. After the war, Dinu Lipatti had established in Switzerland, where his wife’s family came from, and his younger brother became a big diplomat within UNESCO. If you want to find out more about him, read Pacepa!
– Pacepa? Who’s that? exclaimed Albert Jochemko while taking the pillow from the chair he had sat on until that moment and with it in his arms went towards the phone to cover it.
– Who’s that? Albert, stop acting naive! Everyone in Bucharest knows! He is a great spy, who ran a few years ago in the Occident. But calm down! Let us leave Pacepa and go back to the house on the Ana Ipătescu Street. After the war, it was nationalised and who do you think came to live in it?
– Who?
– Academician Alexandru Graur.
– That is extraordinary! The one with “the Moldavian language” and his famous show on the radio! I should have expected that!
– Exactly. The one that has the “How we speak” show. But something else is important here. To our luck, in the academician Alexandru Graur’s house lives one of Augusta’s cousins by alliance and not long ago I got acquainted with her .
– Another acquaintance?
– I don’t know what you are insinuating, but I assure you, dear Albertus, that Maşa, at least I think that’s her name, is a boring, ugly and also a little bit crazy cat. She reads România literară, she recites poems by Mihai Beniuc and claims that she speaks seven languages, among which the Moldavian language!
– Why are you so surprised? She’s an academician’s cat!
– You can’t even begin to imagine, dear Albertus, how close you are to the truth! What do you think she said when, two weeks ago, I arranged a first meeting and told her: “I’ll see you this night, at 8 o’clock, in your back yard?”
– What?
– She told me she would come but that the correct word is not “this night”, it is “tonight”!
– Just like dear old academician Graur: “A listener asked us: what is the correct form of the following word: mamaligă or mămăligă? Our answer is: in the Republic of Moldavia, where they speak Moldavian, they say mamaligă, in Romania they say: mămăligă. Both forms are correct, but we are dealing with two different languages.”
– That’s exactly how Maşa does it! She keeps on rambling. You are trying to explain something to her and she keeps on interrupting: “The correct form is this not these; it’s not nice to say: we’ll go, it’s better to say we will go!” I barely managed to keep calm and these – excuse me – I mean this is for one reason only: I wanted to find out as many details I could about the Lipatti family, from her. She told me that she had seen some boxes left in the attic of the house by the previous owners. Therefore, I decided to examine them closely.
– Of course, I imagine you went for it, right? Albert Jochemko interrupted Mr Motaş to give the latter a chance to breathe.
– Indeed, I managed to see the boxes, but from what I could discover by looking through some letters sent by Dinu Lipatti to his mother, was that he was living in Paris, and that he and Halina Stefanska, the one he mentioned many times, have studied with Professor Alfred Cortot.
– From which you can conclude that the two pianists have a similar style!
– Similar but not the same! I think that there’s something strange here. It seems that after Dinu Lipatti’s death, their resemblance, which to one point can mislead you, has been speculated by someone who had a very rigorous plan.
– I think you have someone in mind.
– I haven’t got so far with the investigations, but I am not excluding the fact that there could be someone from Dinu Lipatti’s entourage behind this business! Maybe it was his younger brother. Maybe it was his wife. Maybe even his mother, the one who lived in Paris until a few years ago. I know this from Maşa and she knows the Lipatti family’s biography by heart.
– Dear Motaş, what you are saying is starting to look like a detective novel! Do you realise the gravity of your suppositions? In all these years that have passed since it had been recorded, that gramophone record we have and on which it clearly mentions: “Dinu Lipatti mit Orchester”, has been sold all around the world, in a few dozens or maybe even thousands of copies! And you come now and tell me that a certain malevolent person had this recording of Halina Stefanska and took advantage of the fact that, after more than ten years, nobody could remember it, and placed it with another record company claiming that it was a Dinu Lipatti recording! What if you’re wrong? What if it isn’t just an amazing similarity of the two records and our Lipatti remains still a Lipatti?
– Albertus, that’s what I thought at first. There’s one thing that they sound the same and another thing for them to be identical. Because, I assure you, the two recordings on the gramophone records are identical. The only thing that’s different is the writing on them. And you don’t have to be a musician to notice that the interpretation is not exactly Dinu Lipatti’s style. You only have to have little musical ear for it! It is true; the combination of romantic spontaneity and classical rigour also appears in the interpretation of Halina Stefanska. This is the part where one can see, that the two pianists have indeed studied with Alfred Cortot, but the generous chords, the microscopic modulations, which my ear cannot identify, are missing, or the famous rubato or the well-known base of Lipatti, some of which once you’ve heard, you can’t ever forget! To me the situation is very clear. How can I explain it so that I can convince you?
– Indeed, it won’t be easy, but don’t be discouraged! Keep on trying!
– Well, even if she is extremely talented, Halina Stefanska performs while wanting to give the impression that she interprets, while Lipatti, who is brilliant, interprets by performing!
Though, many times, he had the occasion to be bewildered by the elegance of his friend’s arguments, Albert Jochemko couldn’t keep himself from shouting out his admiration. This time, the explanations that he was given, reached a whole new level of academic discussions on musical themes, like those discussions that were carried in the studios of the Romanian Television by the guests of maestro Iosif Sava.
– And our gramophone record, continued Mr Motaş his demonstration, reproduces the Stefanska version regardless of what’s written on it! Also, do not forget a very important detail, one which I have discovered in the mail that remained in the attic of the house from Ana Ipatescu. In Geneva, where he had lived until the end of his life, Dinu Lipatti’s favourite piano was a Steinway. And if you listen closely to the piano that was used for the interpretation on our record, you realise that we're dealing with an old Bechstein. That is the same piano that can be identified in the recording made by Halina Stefanska! I know you are going to tell me that everything I’m saying is based only on my musical ear and my memory. And I am going to tell you that you are absolutely right and that’s exactly why, from now on, dear Albertus, it’s your turn.
– What do you mean my turn?
– It’s very simple. To leave out all doubt, we need professional expertise. In order to perform this expertise we need to obtain, if only for 24 hours, Mrs Ştefănescu’s gramophone record. She is a very cute woman, well educated, with tiny ears and charming blue eyes! She is perfect, she’s young, she earns good money, and on top of that, she is also a good cook! Augusta told me that. Her stuffed pumpkins are the best!
– Dear Motaş, I still don’t understand what is the role you have planned for me.
– You will in a minute. Do you know Mrs Ştefănescu?
– No I don’t, but I think I can guess who she is. I see her from time to time waiting at the grocery queues where the entire neighbourhood goes to buy milk, of course I say hello, as I usually say to all my neighbours.
– Very well! That means your mission is very easy. Tomorrow, before you go out to buy milk, you will shave and dress properly. If you love me, you will put your navy blue jacket and your striped cherry tie which matches your socks. Then, you wait in line for Mrs Ştefănescu and when you see her coming, you say hello, as usual. Right after that, you start talking to her about Frederic Chopin. You don’t wait for her response! You take action immediately! When she will hear you speak about Chopin, she won’t be able to resist! She has an entire record collection, she is always listening to music and she is a big fan of Chopin.
– What next? asked Albert Jochemko, though the plan Mr Motaş displayed to him was pretty familiar.
– What’s next is even simpler. You tell Mrs Ştefănescu that you also have a record collection and you propose her an exchange. You will give her a Saint-Saëns, a Vivaldi or a Tchaikovsky and she will lend you the Concert by Chopin for a few days. The exchange can happen at her place, or your place. I will deal with the rest!
– Dear Motaş, I wasn’t expecting such dishonesty from your side! I wasn’t expecting that, but it doesn’t surprise me! You should be ashamed of yourself!
– I don’t understand! Why should I be ashamed?
– You understand perfectly what I’m trying to say, and I’m absolutely opposed to this new intent of forcing me to meet people I don’t want to meet! I can cook stuffed pumpkins myself, thank you very much! And I can do it very well too! Just to prove that I cannot be mad at you, though this time I should be, allow me to tell you a funny story. I don’t know if you’ll like it, but I am sure that it will enrich your repertory. Do you know the story about the Jew and the Emperor’s daughter?
– I have been waiting for this a long time! Finally, the first time I hear a funny story from you! Now that’s a surprise! Even if I’ve heard it before, I still can’t wait to hear it again from you!
– Well then listen up! One day, an old Jew was walking through the park, at some point he met a small frog. The two of them stared at each other, the Jew stared at the small frog, the small frog stared at the Jew and after a while, the frog started to talk: “Dear sir, said the frog to the Jew, don’t be surprised that I can speak and don’t judge by what you can see! In fact, I am a beautiful Emperor’s girl, whom the wicked old witch had turned into an ugly frog. Take me with you, give me a kiss and I’ll give you a reward a night you won’t forget!” No sooner said than done, the Jew put the frog into one of his jacket’s pockets and started walking home. A few days passed and when the frog saw that she wasn’t getting the long awaited kiss, she lost her patience and told the Jew: “Dear sir, I don’t understand! Tell me, please, what are you waiting for? Why don’t you kiss me?” “Why?” answered the Jew. “Here’s why! At my age, a small frog that talks is much more interesting than a night of love with an emperor’s daughter!”
– Ha, ha, ha, my dear Albertus. I am trying to understand what you are saying, but believe me, it’s not funny at all! If you reject my plan, we’ll never find out the truth.
– As you may very well know, Mr Motaş, I don’t have your ear or your nose. I am satisfied with the gramophone record that I already have! I leave you to ferret about that! But I am warning you: who knows what you’re going to find! Maybe it’s just an innocent mix-up, or maybe there’s some dangerous affair in the middle of all this. Think hard on what you’re going to do!
– That’s exactly what I’m thinking about, Mr Jochemko! I won’t give up until I find out the truth! And that’s my final word! You can take the pillow off the phone!
– Dear Motaş, I see you like to play with fire, therefore I hope you don’t burn your whiskers! Don’t count on me! I won’t move a finger! I give you my official note that I am on a leave of absence!
– You coward! said Mr Motaş over his shoulder to Mr Albert Jochemko, after which he added angrily (Meow-Meow!) that he was planning to go outside. Meow-Meow and thank you for the coffee! I will let you know when they bring coffee to the nearby stores! I have my connections! And if you’re interested, I’ll also bring you Pacepa’s book!
Romanian to English: FLORIN MANOLESCU - Cu ochii pe mine. Jurnal român-german (1995) General field: Art/Literary Detailed field: Poetry & Literature
Source text - Romanian
FLORIN MANOLESCU
Cu ochii pe mine. Jurnal român-german (1995)
(fragmente)
În toamna anului 1992 am primit un telefon care a fost de natură să-mi schimbe tot cursul vieţii. În loc de „cursul vieţii”, aş fi tentat sa folosesc cuvântul „destin", dacă nu mi s-ar părea prea pretenţios. Pe scurt, un reputat romanist din Germania, profesorul Karl Maurer, care tocmai ajunsese la Bucureşti, dorea să mă cunoască.
Conferinţa are loc la ora 18, într-o altă clădire, nu departe de turnul Universităţii. Au venit circa 20-25 de persoane, într-o sală obişnuită de seminar. Dl. Dahmen mă prezintă studenţilor, iar eu îmi ţin conferinţa (între altele, despre refacerea sistemului complet de lectură, distrus de comunism după cel de-al doilea război mondial, despre contra-utopiile româneşti, ca model de literatură interzisă, sau despre optzeciştii noştri postmodernişti). Asistenţa pare interesată şi discuţia care urmează e destul de vie. Cel dintâi vorbitor, un domn mai în vârstă, fost profesor al Universităţii, începe prin a observa că şi la ei, în RDG, a fost ca în România. Cenzură, interdicţii, şicane. Apoi studenţii vor să ştie ce se traduce la noi şi ce şansă ar mai avea din acest punct de vedere scriitorii lor din „Grupul ’47”.
Dl. Dahmen m-a invitat să dorm la el, într-o cameră de oaspeţi de la etajul mansardat al casei. Probabil fostul pod. Locuieşte chiar în centrul vechi al oraşului, pe unul din malurile Regnitz-ului. Mă instalez sus, după ce am făcut cunoştinţă cu doamna. E o cameră romantică, cu bârne şi ferestre mici care dau spre acoperişul clădirilor învecinate. Dar interiorul a fost modernizat, cu baie şi calorifere aproape noi. Sprijinită de un perete, o mică bibliotecă de romanist, cu Marin Preda, Camil Petrescu, Mircea Dinescu sau Panait Istrati, alături de Hoffman, de Dante şi de Cântecul lui Roland. Deşi sunt un partizan al metisajului estetic, nu m-aş fi gândit că astfel de împerecheri sunt posibile pe raftul unei biblioteci.
După conferinţă sunt invitat la o masă oferită de Südosteuropa-Gesellschaft (Societatea Europa de Sud-Est) la restaurantul „Wilde Rose” („Măceşul”). Atmosferă gen „Carul cu bere”, adică pronunţat germană. Comandăm o combinaţie de peşte cu zarzavaturi, la care se bea vin (gazdele mele, rosé, eu, alb, demisec). La cafea, ne antrenăm într-o discuţie aprinsă, căci profesorul T. e un bun cunoscător de Trivialliteratur. Pe deasupra, face câteva observaţii inteligente despre Ionesco şi e mirat când i-l prezint pe precursorul acestuia, Urmuz, de care n-a auzit. În compensaţie, mi-i pomeneşte pe precursorii ruşi ai absurdiştilor şi rămâne extrem de surprins când află că românii l-au tradus şi citit pe Harms. Apoi îşi notează câteva nume şi titluri (între altele, Charles Nisard, cu preţioasa lui carte despre literatura franceză de colportaj, Histoire des livres populaires, una din primele pe această temă).
Pe programul naţional al televiziunii germane (ARD – Allgemeiner Rundfunk Deutschland – Radiodifuziunea generală Germania), de la ora 20:15 (oră de maximă audienţă), filmul Land der verlorenen Kinder (Ţara copiilor pierduţi), SUA, 1994. Prima surpriză neplăcută: ţara copiilor pierduţi este România. A doua surpriză: scenaristul filmului nu e altul decât prozatorul Petru Popescu. Pe scurt, un cuplu american soseşte la Bucureşti, imediat după răsturnarea lui Ceauşescu, pentru a înfia un copil de la o casă de orfani. Pe rând, cei doi americani (şi de la un timp numai ea, pentru că soţul trebuie să se întoarcă în America) descoperă o realitate îngrozitoare. Mai întâi în capitala ţării – un Bucureşti haotic, în care statuia lui Lenin tronează faţa fostului Comitet Central al P.C.R. (!), iar oamenii sunt corupţi (toţi sau aproape toţi). Pe străzi, teroriştii care ies pe neaşteptate din canale sau securiştii cu maşini negre Dacia (!), trag în opozanţi ziua în amiaza mare. Apoi este descoperită realitatea terifiantă a copiilor subnutriţi şi bolnavi din orfelinatele secrete ale României. Filmările au fost parţial realizate la Casa Scriitorilor (Casa Monteoru), la Palatul Brâncovenesc din Potlogi (o ruină) şi în munţii din Ţara Bârsei. Finalul filmului s-ar vrea idilic, aproape ca în literatura realist-socialistă de pe vremuri. Armata învinge Securitatea, există şi câţiva oameni buni, nu doar răi, deci… o rază de speranţă. Culmea e că atunci când a revenit în România, Petru Popescu era un prozator cu o carte de vizită relativ curată, gata de orice pentru a reintra în graţiile cititorilor de astăzi, poate ceva mai pretenţioşi decât cei de ieri. Era singura şi cea mai importantă „afacere” pe care părea că vrea s-o încheie. Iată că ceea ce a obţinut în realitate a fost „aprobarea” de a realiza un film caricatural şi crud despre România, care să poată fi difuzat atunci când şi acolo unde e nevoie de el. Un film despre care spectatorii din România mă îndoiesc că ştiu ceva. De fapt, nu un film, ci un documentar fictiv cu care se poate face un anumit gen de propagandă.
Sfârşitul semestrului de iarnă. Urmează, până spre mijlocul lui aprilie, die „Vorlesungsfreiezeit” (Perioada fără cursuri). La cursul despre „Balcanismul literar românesc”, închei cu literatura lui Mircea Cărtărescu (Levantul), foarte greu de tradus şi greu de explicat dacă nu eşti familiarizat, cât de cât, cu istoria României şi cu trecutul şi prezentul poeziei româneşti, dar repede acceptată de noii mei studenţi de la Bochum. De la fostul meu student din Bucureşti nu mai am de mult timp nici un semn de viaţă. Din aprilie 1993, când i-am condus ultimul examen parţial de doctorat, programat, la insistenţele mele, aproape „peste noapte”. Era înscris la mine, la începutul lunii mai trebuia să ajung la Bochum şi nu vroiam să-l încurc. Cine a spus că a pleca înseamnă a muri puţin, când, de fapt, pentru cei mai mulţi ai murit de tot?! Seminarul de poezie se încheie cu poemul de dragoste al lui Nichita Stănescu, Descripţie, din volumul Măreţia Frigului. Din nou discuţii aprinse şi interpretări dintre cele mai diferite. Pentru mine, poemul rămâne o declaraţie de dragoste, marcată parţial mitologic, parţial filologic, dar surprinzător de fină şi de emoţionantă prin tensiunea pe care o creează.
La televizor, un interviu cu Ernst Jünger, care împlinește mâine 100 de ani. În anii 20, s-a apropiat de cercurile radicale de dreapta şi i-a dedicat viitorului şef al statului naţional-socialist german o carte (Feuer und Flamme – Foc şi Flacără), cu o dedicaţie care îi va fi toată viaţa reproşată: „Den nationalen Führer Adolf Hitler”. Iar Führerul i-a mulţumit încântat. Zece ani mai târziu, ceva asemănător se va întâmpla cu Cioran al nostru, care îi va trimite lui Corneliu Zelea Codreanu Schimbarea la faţă a României, cu dedicaţie. A venit schimbarea lui la faţă, căci în deceniile care au urmat, Jünger a scris Pe falezele de marmură şi a rezistat tuturor tentaţiilor politice, iar la Paris, în timpul celui de-al doilea război mondial, a întreţinut contacte cu ofiţerii care au îndrăznit să comploteze împortiva lui Hitler. Totuşi după ce războiul s-a încheiat, a refuzat să completeze obligatoriile „formulare de denazificare”, redactate de Aliaţi. De data aceasta, asemănarea care poate fi schiţată e cu Mircea Eliade, cu care, de altfel, a şi editat o revistă.
Din amintirile lui Ionel Jianu despre pictorul Theodor Pallady, pe care tocmai le citesc, impresionant este episodul celor 172 de tablouri arse în sala „Kalinderu”, bombardată de nemţi în august 1944.
Seara la Europa Liberă, din finalul unui interviu acordat de Andrei Pleşu. E vorba de Dumitru Iuga, care face de 27 de zile greva foamei la Bucureşti. „Ţi-ai greşit timpul şi ţara, d-le Iuga! Şi dacă vrei să te sacrifici, vinde-ţi pielea mai scump!” Sună puţin cinic, pentru că e spus de sus şi de departe, dar, din păcate pentru timp şi pentru ţară, dl. Pleşu are dreptate.
Stimate Domnule Paul Goma,
M-am bucurat foarte mult să primesc scrisoarea Dumneavoastră, ca răspuns la o listă de rugăminţi ce nu pot da decât bătaie de cap.
În legătură cu „Dosarul Goma”, sper să fi obţinut cu împrumut cartea de la Alain Paruit, pe care l-am cunoscut la Bochum. În ce priveşte celelalte texte solicitate de mine (precum şi altele, eventuale, pe care aţi avea bunătatea să mi le încredinţaţi), problema fotocopiilor se poate rezolva foarte simplu la mine, la Facultate, eu urmând să trimit înapoi originalele. În plus, soţia Dumneavoastră nu mi-ar păstra amintirea unui domn cam sâcâitor (scris cu â din a, cuvinţelul ăsta mi se pare de tot hazul; îl redescopăr), care vrea tot felul de lucruri (ca toţi românii!).
În orice caz, acel final din scrisoarea Dumneavoastră („Alte hârtii... ar mai fi, dar de unde să începem?”) îmi dă speranţa de a ajunge, măcar în parte, în posesia lor. Căci mai ales articolele sau interviurile apărute în gazetele franceze sunt mai greu de obţinut aici. Pe mine m-ar interesa, de exemplu, dacă printre aceste „hârtii” nu se află şi versiunea românească a eseului apărut în cartea lui Karl Corino, Autoren im Exil (1981), în traducerea d-nei Anneli Ute Gabany.
Şi încă ceva. Se întâmplă să aveţi, cumva, adresa d-nei Nicolette Franck? A publicat în 1981 şi 1982, în La Libre Belgique, două interviuri cu Ion Caraion, pe care trebuie să le citesc neapărat!
În aşteptarea unor veşti noi, rămân, cu cele mai bune gânduri,
Al Dumneavoastră...
Floriile în România. În Germania, Paştele catolic şi protestant. Vis straniu azi-noapte. Adică sâmbătă spre duminică. Mă îndrept spre casă (casa din Bucureşti?). Pe un trotuar, un tomberon e izbit de o maşină care seamănă cu VW-ul nostru rămas în ţară. După un timp sosesc nişte gunoieri cu o maşină şi încearcă să încare gunoiul. În locul tomberonului şi al VW-ului a apărut un soi de excavator. Aceiaşi gunoieri agită cupa excavatorului pentru a vărsa gunoiul în maşina lor, până ce braţul cupei se rupe. Apoi, brusc, nu mai suntem pe stradă, ci în mijlocul unei camere de demisol (locuinţa din Washington/Rozelor?), iar excavatorul s-a transformat într-o lunetă imensă, cu postament şi contragreutate, dar avariată, ruptă. Sunt impresionat de culorile ei vii, galben şi roşu în primul rând. Pe pereţii camerei – o adevărată galerie de tablouri care îmi amintesc de sufrageria din Leon Vodă, în casa în care am copilărit. Printre tablouri recunosc câteva desene făcute de tatăl meu. Din nou, totul e foarte viu, colorat, autentic. Pe unul din pereţii sufrageriei, care este şi ea avariată, ca după un cutremur, un fel de lozincă de hârtie albă, pe care citesc o foarte clară propoziţie caligrafiată cu litere gotice. E un mesaj din partea mamei, care mă anunţă că, din pricina distrugerilor din locuinţă, s-a mutat. Ar trebui să urmeze indicarea noii adrese, dar nu reuşesc s-o găsesc, sau să mă trezesc tocmai în momentul în care ar trebui s-o descopăr.
Nu mi-e deloc greu să înţeleg visul acesta, care poate să rezume o întreagă posibilă autobiografie. Dar de ce am avut tot timpul un sentiment de detaşare, ca şi cum aş fi privit totul din afară? Ca şi cum m-aş fi uitat la mine din exil.
Şi totuşi, în legătură cu trăsăturile noastre negative pe care le trecem sub tăcere (absenţa spiritului de solidaritate, munca la limita strictului necesar, şmecheria, jocul „la două capete” – nemţii spun Schaukelpolitik (politica balansoarului) – şi celelalte), poate că ar trebui să fim ceva mai înţelegători. Am făcut şi noi ce s-a putut, nu ce-am fi vrut. Mai rău ar fi dacă, fixaţi pe ideea aceasta, am ajunge să nu ne mai iubim. Şi nici măcar atunci n-am avea motive de disperare. N-am fi chiar singuri, pentru că ne-au luat-o alţii înainte şi la acest capitol. Nu noi am inventat ura de sine a popoarelor, chiar dacă, poate, am dus-o la perfecţiune.
Seara, la televizor, o ştire despre un nou atentat asupra unei sinagogi din Germania, la Lübeck. Plus marea discuţie a acestor zile. A fost sau n-a fost Wehrmacht-ul o instituţie criminală? Şi data de 8 mai 1945 înseamnă pentru Germania ziua înfrângerii sau ziua eliberării? Iarăşi ca la noi, dar în legătură cu 23 august 1944. Oricum ar fi, sigur e altceva. Că Germania e o ţară cu foarte multe „schelete în dulap”. Probabil că în foarte multe familii germane există câte o astfel de mobilă compromiţătoare. Constat asta pe pielea studenţilor mei. Deşi războiul s-a încheiat cu o jumătate de secol în urmă şi, în raport cu bunicii lor, ei sunt la a treia generaţie, se crispează sau se pierd cu firea când în cursul câte unui seminar, vine vorba vrând-nevrând, despre trecut sau despre evrei. Din acest punct de vedere (al pierdutului cu firea), e aproape ca la noi, când vine vorba despre Securitate. „Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecând-o” (Horaţiu, Epistole I, II).
În ce mă priveşte, păşesc în incintă cu inima cât un purice. În această „casă cu turn”, la numărul 44, a trăit Jules Verne din 1882 şi, până la sfârşitul vieţii, aici a scris „Castelul din Carpaţi”, „Robur cuceritorul” sau „Insula cu elice”, şi tot aici s-a comis atentatul din primăvara anului 1886, când, nu se ştie bine din ce motiv, un nepot a descărcat arma în el şi l-a rănit la picior! În prima cameră, la parter, multe afişe, cărţi poştale şi o machetă a submarinului Nautilus, asemănătoare celei pe care, potrivit legendei, ar fi lăsat-o unei admiratoare în România. În camera următoare, alte emoţii! Într-o semi-obscuritate studiată, un individ bărbos, cu o perucă de păr grizonat, meditează şi scrie la o masă de lucru, la flacăra unei lumânării care nu arde! E îmbrăcat în negru, pe colţul din stânga al mesei are un glob pământesc, în dreapta, un stativ de lemn plin cu foi albe de hârtie, iar la mijloc, fotografia înrămată a unei femei. Însă cel care se face că scrie e un manechin elegant, aflat la capătul unei reuşite cure de slăbire. Seamănă izbitor cu fraţii lui din vitrinele caselor de modă, aşa încât refuz să-mi imaginez că ar putea fi vorba de autorul „călătoriei de la Pământ la Lună”. Fotografiez în schimb o vitrină plină cu tot felul de cochilii exotice (printre ele trebuie să fie şi „scoica senestră” din 20.000 de leghe sub mări) şi, pe un perete din altă încăpere, portretul scriitorului la maturitate, cu doamna profesoară Ioana M. Alături, şi ceva mai departe, portretul soţiei lui Jules Verne, Honorine. În fine, sus, în ultima cameră pe care o vizităm, descopăr încântat dulapurile cu ferestre ale unei biblioteci întinse pe doi pereţi, cu toate ediţiile Hetzel şi, bineînţeles, cu câteva din faimoasele volume rouge et or, cu cotoarele înghesuite unele într-altele sau cu decoraţia somptuoasă a coperţilor expuse spre a fi admirate în întregime, pe cinci-şase etaje de rafturi. [...]
Nici o legătură cu turnul de patru etaje care dă spre curtea interioară sau, cu atât mai puţin, cu aventurile care au fost imaginate între zidurile ei. E încadrată într-un şir de clădiri aproape identice, construite la mijlocul secolului trecut pentru burghezia ceva mai înstărită a oraşului. Parter înalt plus două etaje, cărămidă aparentă, ferestre cu obloane batante şi ancadramente de piatră fără nici un fel de ornamentaţii. Între cele două ferestre de la parter, o placă de bronz le explică trecătorilor despre ce este vorba, cu adevărat: JULES VERNE/VECUT 14 ANS/DNS CETTE MAISON/IL Y MOURUT/LE 24 MARS 1905.”
În Rouen rămânem doar două-trei ore, cât să vizităm catedrala şi să ne reculegem lângă palatul arhiepiscopal în care a fost judecată Jeanne D’Arc în 1431. La doi paşi de palat, au vieu marché, e locul în care a fost arsă pe rug. Muzeul Flaubert e închis, aşa că, înainte de a părăsi oraşul, facem o scurtă plimbare pe străzile din vechiul centru, plin de case cu faţadele liniate de bârne verticale, orizontale sau oblice, înghesuite unele într-altele. Ceea ce nemţii numesc Fachwerkhaus se cheamă aici maison á colombages. Iar impresia de vechime e atât de pregnantă, încât mă simt tentat să recurg la poşta pneumatică, pentru a-i trimite scriitorului Maurice Leblanc „un petit bleu”. Sunt sigur că mi-ar răspunde! Din piaţa care seamănă puţin cu Naschmarkt-ul vienez cumpărăm pateu de iepure, pastramă de gâscă afumată, brânzeturi. Şi pentru că ni s-a făcut foame, mâncăm de prânz vizavi de o „Bain en pluie” (o baie publică de la începutul secolului, cu duşuri) care, după cum se poate citi pe un écriteau (anunţ scris cu litere mari), urmează să fie demolată. Între timp lumina a crescut, de aceea înainte de a pleca din Rouen ne mai lipim o ultimă dată privirile de catedrală, cu ochii mijiţi şi cu gândul la tablourile lui Claude Monet.
La Bochum, lumea a scos din nou pe trotuare „vechiturile” din case. Fotolii, scaune, canapele, dulapuri, televizoare, lămpi. E una din zilele în care e programată colectarea lor şi, cel puţin la prima vedere, cele mai multe dintre aceste obiecte arată destul de bine. Le-am văzut de azi-noapte, pe la ora douăsprezece şi jumătate, când ne-am întors din excursie. Şi tot atunci i-am văzut şi pe cei care le dădeau târcoale. Viaţă de noapte. Cu totul alţi oameni, cu totul altă viaţă.
De dimineaţă, la facultate, telefon de la secretara decanului. Vineri la ora 14 urmează să fiu primit de rector, pentru a mi se decerna titlul de profesor onorific al Universităţii Ruhr.
În Germania am primit după numai doi ani de activitate didactică la Ruhr-Universität, ceea ce în România nu mi s-a propus nici după douăzeci! Ar trebui să vorbesc despre asta, dar în cuvântul meu de răspuns n-o fac. Englezii spun: never complain, never explain! Noi avem o variantă ceva mai puţin şlefuită: rufele murdare se spală (sau ar trebui să se spele) în familie. Spun altceva, mult mai important pentru mine. Că sunt foarte mândru de titlul care mi s-a acordat. Nu e de colo să devii profesor al unei Universităţi din Germania! Apoi discuţia continuă încă o jumătate de oră. Despre situaţia destul de complicată din învăţământul universitar german, care va trebui să se adapteze timpului (interdisciplinaritate, cercetare de vârf, computerizare) sau despre studenţii care îşi prelungesc peste măsură de mult perioada de studiu gratuit. Poate şi din cauza faptului că mulţi sunt obligaţi să-şi caute tot felul de joburi, să se autofinanţeze, observ eu. Da, recunoaşte dl. Bormann, e o tendinţă nouă, şi el a trebuit să recurgă la această soluţie, şi totuşi, după numai 11 semestre şi-au încheiat studiile. Asta într-o vreme în care teama de viitor (locurile de muncă) era incomparabil mai mică decât astăzi, ar trebui el să adauge, dar n-o face. Nici el, nici eu.
[…] În afară de asta ,îngăduiţi-mi să observ că problema „reprezentării”, la care vă referiţi în scrisoarea Dvs., va avea întotdeauna mai multe feţe, ca de altfel orice act de comunicare. Sunt rare situaţiile în care suntem receptaţi (ca oameni sau ca scriitori) aşa cum ne-am dori, şi cu mult mai rare cazurile în care imaginea pe care o avem despre noi să coincidă cu imaginea pe care o au ceilalţi. În plus, oricât de autoritari, de influenţi sau de charismatici am fi, nu vom reuşi să ne controlăm receptarea critică decât pe o perioadă în care ne vom putea „păzi” opera, ca un câine credincios locuinţa stăpânului. Şi nici atunci! Cât despre posteritate, ce să mai vorbim! Ea face cu noi ce vrea, îşi întocmeşte sumarele şi antologiile după cum o taie capul şi are întotdeauna dreptate.
Încă o emisiune TV pe programul 1 (ARD) despre „bandele de români care atacă Germania”. Impresia cu care rămâi privind-o, că România este o ţară interlopă, unde prosperă bişniţarii, ţiganii agresivi şi prostul gust, şi că germanii trebuie să tremure de frica spărgătorilor brutali care vin de-acolo ca să-i viziteze din când în când. În parte, chiar aşa este. Dar fără nici o altă emisiune de contrapondere (despre ceea ce se întâmplă în viaţa culturală românească – de exemplu – sau despre tablourile avariate în decembrie ’89 şi restaurate chiar de germani – alt exemplu ales la întâmplare), lucrurile prezentate în această ultimă emisiune despre români par cam trase de păr. Şi iată cum poţi fi împins să devii un cititor credincios al gazetelor de tip Vocea României!
Translation - English Eyes On Me. A Romanian And German Journal (1995)
(fragments)
In the fall of 1992, I received a call that was going to change my entire life. Instead of “entire life”, I’d be tempted to use the term “destiny”, if it didn’t seem so pretentious. In short, a reputable Romanist from Germany, Professor Karl Maurer, who had just arrived in Bucharest, wanted to meet me.
The conference took place at 6 pm, in another building, not far from the tower of the University. Almost 20 or 25 people were present in a usual seminar hall. Mr. Dahmen introduced me to the students and I gave my lecture (among others, about the remake of a complete lecture system, which had been destroyed by communism after the Second World War, about the Romanian antiutopias as a model of a prohibited literature, or about our postmodernist 1980s writers). The audience seemed interested and the discussion that followed was fairly lively. The first speaker, an older gentleman, a former professor of the University, began observing that, the situation in their DRG (Democratic Republic of Germany) was almost the same as in Romania. Censorship, restraint, cavils. Afterwards, the students wanted to know what was translated in our country and for that matter, what chances would the writers from the "Group 47" still have.
Mr. Dahmen invited me over to sleep in a guest room in his garret. It was probably a former attic. He lives right in the historic centre of the city, on one of the banks of river Regnitz. After I got acquainted with the lady of the house, I took my things and went upstairs to settle down. It was a romantic atmosphere in the room, with rustic work and small windows, which opened to the roof of the neighbouring buildings. But the interior had been rebuilt, with an almost new bathroom and central heating. Backed against the wall, there was a small Romanist’s library, containing works of Marin Preda, Camil Petrescu, Mircea Dinescu and Panait Istrati, lying next to Hoffman, Dante and Roland’s Song. Though I am a sympathizer of blending the aesthetic, I would have never thought such combinations to be possible on the shelves of a bookcase.
After the conference, I was invited to a dinner, offered by Südosteuropa-Gesellschaft (The Society of South-Eastern Europe), at the Wild Rose restaurant. There, I found an atmosphere almost similar to the one at Carul cu Bere, a broad German atmosphere. We ordered a combination of fish and vegetables, to which we added wine (my hosts chose rosé, I, instead, ordered white, demi-dry). When coffee was served, we engaged in an argument, as professor T. is a good connoisseur of Trivialliteratur. On top of that, he made several intelligent remarks about Ionesco and acted surprised when I introduced him to the latter’s precursor, Urmuz, whom he had never heard of. As compensation, he mentioned the Russian precursors of the Absurdists and remained extremely surprised when he found out that Romanians had translated and read Harms. After that, he took note of a few names and titles (among others, Charles Nisard, with his precious book about the French literature of peddling, Histoire des livres populaires, one of the first that tackled this theme).
On the national programme of the German television (ARD – Allgemeiner Rundfunk Deutschland – the German General Broadcasting), from 8.15 pm (the highest rating hour), they broadcast the movie Land der verlorenen Kinder (The Land of Lost Children), USA, 1994. The first unpleasant surprise: the land of lost children is Romania. A second surprise: the movie’s screenwriter is none other than writer Petru Popescu. In short, an American couple arrive at Bucharest right after the fall of Ceauşescu’s regime, to adopt a child from an orphanage. Bit by bit, the two Americans (and after some time, just the woman, because her husband had to return to America) discover a horrifying reality. In the country’s capital – a chaotic Bucharest, in which the statue of Lenin reigns in front of the former Central Committee of the C.P.R., and the people are all corrupt (all or almost all of them). On the streets, terrorists are coming out from sewers, unexpectedly, or securişti with black Dacia cars, shooting at opponents in broad day light. They discover the terrifying reality of malnourished and ill children from the secret orphanages of Romania. Part of the filming took place at the Writers’ House (The Monteoru House), the Brancovenian Palace in Potlogi (which is a ruin) and in the mountains of Ţara Bârsei. The end of the movie tries to be idyllic, almost like in the Realist Socialist literature of old times. The army beats the Security; there are some good people too, not just bad, so... there is a ray of hope. What puzzles me is that Petru Popescu came back to Romania as a writer with a relatively clean record, ready to do anything in order to re-enter the graces of today’s readers, who are a bit more pretentious than the ones from the old days. It was the only and most important “business” he seemed to want to finish. But what he had accomplished in real life was “the approval” of making a mock and heartless film about Romania, which can be broadcast when and where it is needed. A film which, I doubt the Romanian viewers know anything about. In fact, it was not a movie, but a fictitious documentary which could be used for only a certain sort of propaganda.
The end of the winter semester is here. Die “Vorlesungsfreiezeit” (The holiday) follows until April. I finish the course about “The Romanian Literature within the Balkans” with the works of Mircea Cărtărescu (The Levant), a piece that’s very hard to translate and to explain if you are not familiar, even a little, with Romanian history and with the past and present of Romanian poetry, but my students at Bochum were enthusiastic about it. For a long time now, I have not received news from my former student in Bucharest. Not any news since April 1993, when I coordinated his last PhD midterm exam, which had been scheduled over night, only because I insisted upon it. He was on my list and at the beginning of May, I had to be at Bochum and I did not want to trouble him. Who said that leaving means dying just a little, when, in fact, for most of them you are long dead?! The poetry seminar ended with Nichita Stănescu’s love poem, Description, from the volume The Greatness of Cold. Again, we had arguments and interpretations of all sorts. To me, a poem remains a declaration of love, partly mythological, partly philological, but surprisingly delicate and thrilling with the tension it creates.
There’s an interview with Ernst Jünger on TV, he is going to be 100 years old tomorrow. In the 1920s, he approached some radical right wing circles and dedicated a book to the future head of the German nationalist-socialist state (Fire and Flame), with a dedication that will be imputed to him all his life: “Den nationalen Führer Adolf Hitler”. The Führer, delighted, thanked him. Ten years later, something similar was about to happen to our Cioran, who would send a dedicated copy of The Transfiguration of Romania to Corneliu Zelea Codreanu. His transfiguration came instead, because in the following decades, Jünger wrote On the Marble Cliffs and managed to live through all political temptations, and in Paris, during the Second World War, he maintained contact with officers who had dared to plot against Hitler. Nevertheless, after the war was over, he refused to fill out the mandatory „de-natzification forms”, written by the Allies. This time, the resemblance may be sketched with Mircea Eliade, along with whom, he actually ran a magazine.
I have been reading Ionel Jianu’s memories about the painter Theodor Pallady, and I was impressed by the episode of the 172 paintings that had been burnt in the Kalinderu room, which was bombed by the Germans in August 1944.
In the evening, at the radio (Free Europe), I listen to parts from the ending of an interview given by Andrei Pleşu. He talks about Dumitru Iuga, who has been on hunger strike in Bucharest, for 27 days. „You are living in wrong times and in the wrong country, Mr. Iuga! And if you want to make sacrifices, don’t sell yourself so short!” It sounds a bit cynical, because it is said from up high and far away, but, unfortunately for our times and country, Mr. Pleşu is right.
My dear Mister Paul Goma,
I was very glad to receive your letter, as an answer to a list of requests which can only give one problems.
Regarding “The Goma File”, I am hoping to obtain more information by borrowing the book from Alain Paruit, whom I met at Bochum. In the matter of other texts I had asked for (and others, which you may have the kindness to give to me), the problem of their copies can be easily solved, at the Faculty in which I teach, and of course, after I copy them, I will send you back the originals. This way, your wife would not remember a rather irritating (this word makes me laugh; I rediscover it every day) gentleman, who wishes all sorts of things (as all Romanians do!).
In any case, that ending (“There are... other documents, but where should we start?”) from your letter gives me the hope that I could receive, at least, some of them. The articles or interviews that appeared in French gazettes are very difficult to find here. For example, I would be interested if among these “documents” there is a Romanian version of the essay that appeared in Karl Corino’s book, Autorem im Exil (1981), translated by Anneli Ute Gabany.
And another thing; do you, by any chance, have the address of Mrs. Nicolette Franck? She published in 1981 and 1982 in La Libre Belgique, two interviews with Ion Caraion, which I must read!
In the hopes of receiving news from you, I remain, with the kindest thoughts,
Yours...
Today we celebrate Palm Sunday in Romania and in Germany we celebrate the Catholic and Protestant Easter. I had a strange dream last night. I’m referring to the night between Saturday and Sunday. I was walking towards my house (the house in Bucharest?). On the sidewalk there’s a trashcan crushed by a car that looks like our Volkswagen, the one we left in the country. After a while, the garbage collectors arrived in a car and tried to load the garbage. Instead of the trashcan and the Volkswagen, some sort of an excavator appeared. The same garbage collectors were moving the excavator’s bucket to put the trash in their vehicle, until the bucket’s arm broke. Then, suddenly, we weren’t on the street anymore, but in the middle of a basement room (the apartment from Washington / Rozelor?) and the excavator transformed into an immense glass, with a framework and a counter weight, but this time it was damaged, broken. I was impressed by its lively colours, yellow and red first of all. On the room’s walls there was an actual painting gallery which reminded me of the living room in Leon Vodă, the house I grew up in. Among the paintings, I recognised some of the drawings my father had made. Again, everything was very alive, colourful, and authentic. There was some sort of a saying on a white paper on one of the walls in the living room, which had been damaged just like after an earthquake. On it I could read a very clear writing in gothic letters. It was a message from my mother, which was letting me know that, due to the damage in the house, she had moved. There should have also been a new address but I couldn’t seem to find it, or I woke up right when I was about to find it. It isn’t difficult at all to understand this dream, which can resume an entire possible autobiography. But why did I have a feeling of detachment at all times, as if I was looking at everything from outside? It was as if I had been looking at me from exile.
And nevertheless, regarding our negative traits, the ones we, silently, hide (the absence of the spirit of friendship, the work by limited means, the trick, the “two headed” game – the Germans say: Schaukelpolitik (The politic of the swing) – and others), maybe we should be a little more understanding. We did what we could, not what we wanted. It would be worse if, being stuck on this idea, we would end up not loving each other. Not even then, could we have a reason to despair. We would not be the only ones, because there have been others before us in this matter. We did not invent the nation’s self hate, even if, maybe, we have stretched it to perfection.
At night, while I was watching television, I came across some news about another attack on a German synagogue located in Lübeck. They were also having the great debate which is common these days. Was the Wehrmacht a criminal institution or was it not? Also regarding May 8th 1945 and what it means for Germany: should it be celebrated as a day of defeat or a day of liberation? Again, the same thing happened in Romania but regarding the 23rd of August 1944. Well, anyway, if not that, there must be something similar. The fact that Germany is a country which has a lot of skeletons in its closet is probably because many German families own such compromising furniture. I realise that while watching my students. Even though the war happened over half a century ago and, unlike their grandparents, they are the third generation, they become edgy and lose their temper when I mention the past or the Jews. In this concern (of losing their temper) they are almost like our people, when the word Security appears in a discussion. “By sailing the sea, you have to change the sky above, but not the soul.” (Horatio)
As far as I’m concerned, I step inside with my heart throbbing. Between 1882 and to the end of his life, Jules Verne lived in this “tower house” at number 44. This is where he wrote The Carpathian Castle, Robur the Conqueror or The Floating Island and where the attack from the spring of 1886 happened: when for some reason, a nephew shot the gun at him and injured his foot! On the ground floor, in the first room, you could see many posters and a model of the Nautilus, similar to the one Jules Verne had given to one of his fans in Romania. The next room made me feel even more anxious! In the semidarkness I could see a bearded man with a grey haired toupee who was meditating and writing at a desk lighted by a candlelight that didn’t burn! He was dressed in black. In the left corner of the table he had a globe, to his right, a wooden stand full of white sheets of paper and, in the middle, a framed picture of a woman. The one that pretended to write was of course an elegant mannequin at the end of a very successful diet. He looked so much like his brothers that were displayed in the windows of fashion shops. I refuse to imagine that this could be the author of From the Earth to the Moon. Nevertheless, I took a few pictures of a window display filled with all sorts of exotic shells (the “left-handed shell” from 20.000 Leagues under the Sea must be among them) and, on a wall in another room, the portrait of the author as an older person with Mrs. Ioana M. Close by, the portrait of Jules Verne’s wife, Honorine. Upstairs, in the last room we visited, I was delighted to find a bookcase that extended on two of the walls and which contained all the Hetzel editions and, of course, some of the famous rouge et or volumes, with their stubs close to each other, their covers splendidly decorated. They were exposed there, on five or six shelves, to be fully admired. [...]
No connection whatsoever to the four stories tower that windows the courtyard or the adventures that were imagined here under its walls. It is located in a row of almost identical buildings that were built for middle class people, in the first half of the last century. A tall ground floor plus two other top floors made of bricks, with casements and stone frames without any other ornaments. Between two ground floor windows lies a bronze tablet with the following words on it: JULES VERNE LIVED IN THIS HOUSE FOR 14 YEARS AND DIED ON MARCH 24TH 1905.
We stay in Rouen for only two or three hours, just to visit the cathedral and to meditate next to the Archbishop’s Palace in which Jean D’Arc was tried in 1431. Au vieu marché (in the old market), the place where she was burned to death, is only a few metres away from the palace. The Flaubert Museum was closed, so, before we left the city, we took a short walk down the streets of the historical centre which abounded in houses with vertical, horizontal or oblique beams, all very close to one another. What the Germans call Fachwerkhaus is called there maison á colombages (houses made of wood). The feeling of old is so strong there that I felt tempted to use the pneumatic delivery to send, “un petit bleu” to Maurice Le Blanc. I am sure he would send me an answer! We bought some rabbit paté, some smoked guise pastrami and cheese from the market that looked a bit like the Viennese Naschmarkt. And because we were hungry, we had lunch across the street from a “Bain en pluie” (a public bathroom with showers, dating from the dawn of the century) which, as you can read on an écriteau (a sign written with capital letters) is going to be demolished. In the meantime, the sun had risen and before leaving Rouen, we took another close look at the cathedral with our eyes ajar and thinking of Claude Monet’s paintings.
At Bochum, everybody has taken out the “junk” from their houses: armchairs, chairs, sofas, cupboards, tellies and lamps. This is one of those days when they are collected and, apparently, they don’t even look so bad. I saw them last night, at half past twelve, when we arrived from our trip. I also saw some people prowling around them. That’s the night life, entirely different people and a completely new lifestyle.
In the morning, at the University, I received a phone call from the dean’s secretary. On Friday, at 2 o’clock I will have a meeting with the chancellor, in order to receive the title of Honorary Professor of the Ruhr University.
In Germany, they awarded me the title of Honorary Professor of the Ruhr University only after two years, while in Romania I haven’t even been proposed that after twenty years of teaching! I should talk about this in my response speech, but I don’t. The English say: never complain, never explain! We have another saying, a bit smoother: dirty laundry is (or it should be) best washed at home. I talk about something else that is much more important to me. That I am very proud of the title I have been given. It’s not that easy to become a professor at a German university! After that, we talked for about an hour about the very complicated situation of the German learning system, which will have to adapt to the present (inside discipline, top research, computer technology) or about the students that extend their free study period too much. I think, maybe it is because a lot of them are forced to find jobs, to earn money. Yes, admits Mr. Bormann, this is a new tendency. He also had to do that but still, after only 11 semesters he had finished his studies. That took place in times in which the fear of the future (jobs) was much more smaller than today, he should have added, but he didn’t. He didn’t and I didn’t either.
[...] Besides that, let me tell you that the problem of “representation” of which you speak in your letter, will always have more aspects to it, than any other communication act. There are rare moments in which we are perceived (as people or as writers) the way we would want to be perceived and even more rare are the cases in which the image we have of ourselves coincides with that of others. In addition, even if we are emphatic or powerful or charismatic, we will manage to control our critical apprehension only for a while during which we can “defend” our work, like a faithful dog guards his master’s house. Not even then! As for the posterity, what is there to say? She does whatever she wants with us, drawing up her summaries and anthologies however she sees fit and she is always right.
Another TV show on the first channel (the ARD) about the “Romanian gangs attacking Germany”. While watching it, you get the feeling that Romania is a vulgar mafia country, where racketeers and aggressive Gypsies prosper and the Germans have to be afraid of the violent thieves that come to visit their country from time to time. Partially that really happens but they don’t have any other shows to balance (to speak about what happens in the cultural life of Romania – for example – or about the paintings that were damaged in December 1989 and restored by the Germans – another example I randomly chose), the things they say about Romanians in this last TV show, seem a bit far-fetched. This is what makes one become a loyal reader of magazines such as The Voice of Romania!
More
Less
Translation education
Master's degree - Bucharest University
Experience
Years of experience: 14. Registered at ProZ.com: Nov 2013.
Portfolio